Generaţia de aur şi statul perpendicular

De o bucată de vreme, mare vânzoleală mare pe tema ratării calificării naţionalei de fotbal la Euro 2020. Trendul cu cererea demisiei selecţionerului Mirel Rădoi s-a mai stins, oamenii cu capul pe umeri şi adrenalina în subordinea logicii s-au mai calmat, însă bietul Mirel este doar un cal de bătaie, miza fiind alta. Un post de televiziune bucureştean (apreciat, de altfel) a lansat de mai multă vreme o campanie împotriva „statului paralel” (concept inventat de Liviu Dragnea) şi acum a simţit că e vremea ca eşecurile fotbalului să intre în lista de targeturi politice. Ideea nu este nouă, publicaţii centrale au intrat de mult în luptă, cu argumente sportive şi chiar serioase, dar îndesarea subiectului în şablonul „statului paralel” este tema unei campanii care începe să devină violentă. Implicarea politicului în sport (y compris, fotbal) nu e ceva nou, doar paradigma „statului paralel” este de ultima sau penultima oră. Mai mult sau mai puţin, folosindu-se de personaje cu CV îndoielnic, promotorii acestui curent pun în antagonism statul paralel cu „generaţia de aur” adică cei care au adus naţionala României în pragul unei semifinale de Campionat Mondial. Ţinta este acest stat paralel, reprezentaţi de servitorul său mult-prea-plecat Răzvan Burleanu, uns în fruntea FRF de alde Coldea, Maior, Dîncu şi chiar Dragnea cel care mai ieri tuna şi fulgera împotriva statului paralel. Argumentele acestei bătălii sunt, însă, strict sportive: Gică Popescu, căpitan la Barcelona, Hagi, creator de academie, Lupescu funcţionar UEFA, Petrescu antrenor (singur) cu rezultate. Campania „Generaţia de Aur vs. Statul Paralel” începe a deveni concertată, de parcă ar fi un stat perpendicular înfipt la 90 de grade în inima fenomenului care declanşează contraatacul. De fapt, generaţia de aur este compusă din multe nume şi se întinde pe mai mulţi ani. Dar părerea lui Selymes, Prunea sau Mihali nu contează prea mult, iar Răducioiu sau Adrian Ilie sunt ieşiţi din fenomen. Rămân doar patru nume intens vehiculate.

Primul este Gică Popescu, marea victimă. În 2010, când Gică era favorit la preşedinţia FRF, susţinut de întreaga presă în faţa lui Mircea Sandu, „Naşul” a găsit antidotul. „Votaţi pe Popescu, votaţi hegemonia lui Giovani Becali”, de parcă până atunci Becali nu avea niciun cuvânt la echipa naţională. Dar Sandu ştia ce ştia, iar publicul era invitat să descopere vârful gheţarului. Chestia a prins, iar peste patru ani Gică era preferatul „Naşului” ca succesor. Popescu nu s-a delimitat niciodată de prietenul său Giovani, deşi drama vieţii sale a fost legată de acest impresar în care a crezut orbeşte, Giovanni fiind cel care l-a dirijat spre meandrele, pozitive şi negative, ale muncii de agent FIFA. Aşa se face că Gică, prin naivitatea sa, a aruncat mingea la fileu duşmanilor săi (y compris „statul paralel”) care l-au executat. Şi-a plătit datoria, şi-a recunoscut vina şi a revenit fără a se implica în fotbal, cu excepţia sprijinului acordat cumnatului Hagi, la Viitorul. Pentru apologeţii „statului perpendicular”, a rămas doar căpitanul de la Barcelona, pentru că însuşirile manageriale (şcoala de fotbal din Craiova, spre exemplu, ori hotelul din Poiana Braşov pentru care a negociat cândva revenirea la naţională) nu sunt relevante. Dan Petrescu este prea îndrăgostit de meseria de antrenor pentru a lăsa CFR Cluj pentru echipa naţională, chiar dacă se declară solidar cu colegii săi. Lupescu s-a făcut cunoscut prin trădarea colegilor de „Gold-Generation” sărind în anul de graţie 2010 în barca lui Sandu, deşi înainte se manifestase zgomotos în stradă ca un caragialesc Coriolan Drăgănescu în cauza drepturilor fotbaliştilor. Pentru ca apoi să vină ca un „deux ex machina” chiar cu sprijinul celor pe care i-a trădat.

În fine, Hagi rămâne Hagi, acelaşi vulcan cu derapajele-i cunoscute („statuia”, „ziaristele la cratiţă” etc.),cu subiectivismul său greu de combătut, cu „blaturile” sale greu de dovedit, cu Viitorul lui, osatura naţionalelor României, cu Ianis al lui, dar cu o calitate imposibil de negat: corectitudinea. După ce nu a respins ipso-facto ideea de a prelua naţionala, Hagi şi-a arătat susţinerea faţă de Mirel Rădoi şi, în ciuda adversităţii sale – uşor de înţeles – faţă de FRF Burleanu – nu a refuzat cooperarea. Fiind liderul incontestabil al Generaţiei de Aur, Hagi demonstrează că acest „cal de bătaie” nu joacă aşa cum îi cântă statul paralel sau perpendicular.