Gh. Ivănescu. O poveste de iubire de odinioară (VIII)

Întrucât în arhiva care mi-a stat la îndemână nu am găsit decât o ciornă încâlcită, plină de tăieturi și de adaosuri, de note marginale și infrapaginale, am tot dreptul să presupun că scrisoarea nici nu a mai fost transcrisă „pe curat”, pentru a fi expediată către destinatară. Spiritul tinerei fete pare, pentru subconștientul autorului, mai mult un martor ideal, un ecran pe care își poate proiecta în voie speranțele, năzuințele, idealurile și himerele! Ba chiar și o concepție filosofică proprie, despre care este convins că este „singura filosofie în întregime adevărată”! Atât cât pot să îmi dau seama, această filosofie mi se pare o sinteză ingenioasă, precisă și corectă între raționalismul cartezian, apriorismul kantian și dialectica hegeliană. Sunt menționate, în context, deopotrivă transcendentalismul fenomenologic al lui Edmund Husserl (1859‑1938), ca și și teoria estetică fundamentată pe conceptul de empatie („Einfühlung”) a altui renumit filosof german antipozitivist, Johannes Volkelt (1848‑1930), ambele nume aflate în mare vogă în epocă. Absolut convins de „profunzimea, de măreția și de adevărul” concepției sale filosofice, exaltatul și nefericitul îndrăgostit crede că îi întinde fetei „un tendre piège d’amour” dacă o asigură că, în cadrul viitoarei întâlniri, pe care ea va avea bunăvoința să i‑o acorde, el îi va oferi, pe larg, toate lămuririle necesare.

Pagină din ciorna unei scrisori către domnișoara Viorica Balan

Iată deci toată această argumentație… filosofico-erotică!

Asupra viitorului mai îndepărtat nu pot vorbi, dar el ar trebui să fie determinat de lucrările științifice și filosofice pe care le voiu publica de acum încolo și despre care ți‑am vorbit.

Fiindcă nu ți‑am dat nicio informație asupra sistemului meu filosofic și fiindcă ai putea crede încă că nu există sau că n’are nicio valoare, îți voiu putea face aici o scurtă expunere privitoare la el. Problema fundamentală este aceia pe care și‑o pune și Kant și care e problema eternă a filosofiei: cum se face că există nu numai cunoaștere empirică, a posteriori, dar și cunoaștere rațională, a priori, care e cunoștința căutată rațional, cum e cazul de pildă cu patrulatele sau axiomele matematicei, este evidentă prin ea însăș. Astfel cum a spus Descartes, e evident că 2+3=5. E evident că două linii paralele nu se întîlnesc niciodată. Pentru a cunoaște aceste lucruri nu avem nevoie de experiență, de observație. Eu dau acestei probleme altă soluție decît Kant, care credea că a rezolvat‑o, și îi fac lui Kant modificări și în ce privește întinderea cunoștințelor a priori. El credea, și aproape toată lumea după dînsul crede la fel, că cunoașterea a priori se găsește numai la matematici și la fizică. Eu constat că ea se găsește – și aceasta este una dintre marile descoperiri – în toată știința, astfel cum credea Descartes, care însă n’a putut dovedi acest lucru. Anume, toate afirmațiile (judecățile) din care consistă știința, deci toate cunoștințele logicii, esteticii, eticii, psihologiei, sociologiei generale, lingvisticei generale (nu istoria și descrierea limbii române, limbii franceze etc., ci teoriile despre limbaj, despre dezvoltarea limbajului în general, deci ceiace se potrivește și filosofiei limbajului), ale biologiei generale, ale teoriei generale filosofice a istoriei, ale biologiei generale, ale teoriei generale despre fenomenele geologice etc., sînt găsite în mod empiric, prezintă o evidență care le pune alături de cele găsite a priori.

Nu voiu da aici nici un exemplu și‑ți va veni extrem de greu să‑mi dai dreptate. Dar dacă cineva reușește să facă acest lucru, va vedea că toată filosofia mea îi apare mai ales ca singura filosofie în întregime adevărată.

E însă o metodă de cunoaștere care chiar există și la oamenii de știință și care ar putea fi numită intuiție. Ea prezintă oarecare asemănare cu intuiția de care vorbeau unele filosofii contemporane ca aceia a lui Husserl și aceia a lui Volkelt. Și acum, dacă sînt posibile cunoașteri a priori, este pentrucă lumea este și ea rațională, și pentrucă atît lumea cît și gîndirea umană merg independent în aceiași direcție, bineînțeles fiecare pe planul ei. Lumea nu poate să fie altfel decît așa cum este. Aceste afirmații atît de simple sînt după mine adevărul cel mai mare. Totul se petrece ca și cînd dincolo de lume și de gîndirea umană ar exista o gîndire care comandă lumii și gîndirii umane. Admițînd aceasta, mă apropiu de filolofia lui Hegel, pentru care totul este realizarea unei gîndiri inițiale.

Se ajunge astfel la o nouă valorificare a lui Hegel, atît de disprețuit astăzi de filosofi. Prin sinteza pe care o face în metafizică între umanism și teologie, iar în teoria cunoașterii între raționalism și empirism [pasaj ilizibil] eu văd în ea una din cele mai mari filosofii din cîte au fost vreodată. Aceasta este foarte pe scurt filosofia mea.

Pentru a‑ți da seama de profunzimea, de măreția și de adevărul ei, ar fi trebuit să o expun cu mult mai larg. Voiu face aceasta în prima noastră discuție. Atunci îți vei da seamă de profunzimea gîndirii mele. Aș putea‑o expune pe mii de pagini și cu anii acest lucru se va realiza. Deocamdată o voi expune în două articole, intitulate unul Filosofia subiectului, iar altul Filosofia obiectului, și pe care le voiu publica în primele numere ale „Doctrinei noi“. Cred că revista aceasta va apărea la începutul anului 1942.

Cu ce am mai spus în această scrisoare cred că îți poți forma despre mine o idee adevărată. Cred că îndoielile pe care ți le‑a putut produce scrisoarea în care îți spuneam ce cred despre mine vor fi înlăturate. Cred că dispui de toate elementele pentru a lua o mare hotărîre. Răspunsul pe care‑l voiu primi de la tine îl voiu considera și ca un răspuns din partea părinților tăi. Eu îl voiu aștepta săptămîna care vine. Dacă în cursul acestei săptămîni nu voiu primi într’un fel oarecare un răspuns afirmativ, voiu înțelege că nu trebue să mă mai gîndesc la tine și voiu face cum voiu putea. Miercurea și Vinerea viitoare (19 și 21 Noembrie), între orele 11 și 12, eu te voiu aștepta la Institutul de Filologie Română. [Fragment tăiat cu o linie: Lipsa oricărui răspuns dat în jurul acestei săptămîni, pînă la 22 Noembrie, va fi considerată ca un răspuns negativ.]

Gheorghe

Scrisoarea se încheie, după cum se vede, cu un fel de blând ultimatum, pe care îndrăgostitul îl formulează extenuat, pesemne cu foarte puține speranțe de reușită. Revista pe care intenționa să o scoată împreună cu un grup de prieteni, intitulată aici „Doctrina nouă“, iar în alte părți „Valori“, nu a mai apărut niciodată.

Șirul scrisorilor nu se termină aici, el va continua în foiletoanele viitoare.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași