Graniţe deschise pentru refugiaţii ucraineni

Invazia rusă în Ucraina a declanşat, aşa cum aşteptau (şi se temeau) cei mai mulţi observatori ai scenei politice est-europene, o deplasare de populaţie nemaiîntâlnită pe continentul european, în istoria contemporană. Valul de refugiaţi în statele vecine este, pentru mass-media, doar partea cea mai vizibilă a fenomenului, ei adăugându-i-se dislocările în interiorul graniţelor Ucrainei, mult mai greu de cuantificat.

România este, după Polonia, a doua destinaţie a acestui flux uman, cifrele urcând dacă îi adăugăm pe ucrainenii care intră pe teritoriul ţării noastre venind din Republica Moldova. Desigur, cei mai mulţi dintre refugiaţi utilizează România ca ţară de tranzit, continuându-şi drumul spre punctele de destinaţie – în principal, state vest-europene unde există deja comunităţi ucrainene, mai mari sau mai mici. Pentru România, această experienţă este una nouă şi, cu observaţia că este vorba de un proces care s-ar putea prelungi pe durata mai multor săptămâni, pot fi formulate câteva reflecţii preliminare.

Nu încape îndoială că România face ceea ce trebuie acordând asistenţă ucrainenilor care ne trec graniţa. Deciziile autorităţilor sunt puternic sprijinite de societatea civilă, apar diverse modele de colaborare între autorităţi şi ONG-uri, culte, firme mari şi mici, fără să-i uităm pe cetăţenii care doresc să ajute, fiecare cu ce poate. Este un fenomen dătător de speranţă, nu doar pentru imaginea internaţională a României sau pentru viitorul relaţiilor „societate – societate” dintre ţara noastră şi Ucraina, ci şi din perspectiva stării democraţiei noastre.

Să începem cu imaginea internaţională a României, fără a mai pierde timp să respingem, aici, enunţurile prea autocritice sau chiar auto-depreciative. Ele ar merita o discuţie separată, mai ales că există destule bănuieli că unele dintre ele ar fi reflectări (deliberate sau involuntare) ale unor mesaje de propagandă concepute în alte părţi. De la o ţară care se respectă pe sine şi care cere să fie respectată pe plan internaţional este de aşteptat un comportament bine intenţionat şi bine pus în aplicare, în cazul crizelor umanitare din vecinătate. Bunele intenţii ale autorităţilor sunt evidente, iar perpetua stare de alertă în care trăim, în ultima vreme, s-ar putea să le fi ajutat. Oricum, este de salutat faptul că se fac auzite şi vocile unor oameni cu experienţă de teren în acţiunea umanitară, dobândită în cadrul unor misiuni internaţionale. În fine – dar acest aspect este foarte, foarte important – reputaţia României va fi consolidată şi de relatările presei internaţionale despre eforturile societăţii civile şi generozitatea oamenilor obişnuiţi.

Nu putem şti, în acest moment, cum vor arăta relaţiile politice între România şi Ucraina, la încheierea războiului. Dacă Rusia va reuşi, până la urmă, să-şi impună un guvern-marionetă la Kiev, ne putem aştepta ca aceste raporturi să pornească de la o cotă foarte, foarte joasă (la fel s-ar întâmpla, desigur, şi în ceea ce priveşte relaţiile Ucrainei cu Polonia sau cu alte state din regiune care au condamnat invazia rusă). Dacă, însă, ucrainenii vor reuşi să-şi menţină suveranitatea reală, relaţiile politice bilaterale se vor îmbunătăţi considerabil. În orice caz, criza actuală ar trebui să fie punctul de pornire al unor noi relaţii de la societate la societate, bazate pe o mai bună cunoaştere, încredere şi respect. Nu putem detalia, aici, această chestiune – ea ar merita o discuţie mult mai amplă. Să spunem doar că, pentru noi, curajul cu care ucrainenii au rezistat invaziei ar trebui să reprezinte un îndemn pentru a-i cunoaşte mai bine. Iar sprijinul pe care românii îl dau refugiaţilor, mai ales că este vorba în primul rând de femei, copii şi bătrâni, ar putea reprezenta pentru ucraineni un îndemn de a ne cunoaşte mai bine. Şi, în ambele sensuri, mai buna cunoaştere poate duce la simpatie şi respect.

În fine, doar câteva cuvinte despre componenta internă. Evident că trebuie salutată activarea sectorului neguvernamental şi, aşa cum sugeram mai sus, a multor cetăţeni care, fără să fie membri ai unor organizaţii, au simţit că trebuie să ajute. Resurse de civism există în societatea românească, aşa cum bine se ştie, iar faptul că ajutorarea refugiaţilor este o cauză non-partizană le-a ajutat să iasă la lumină. Marea problemă – şi, din nou, ea nu poate fi tratată în câteva rânduri – este crearea unui mediu care să nu mai favorizeze ascunderea acestor resurse în spatele unei cortine a indiferenţei şi dezgustului faţă de politic. S-ar putea ca noul climat politic şi de securitate din regiune să-i convingă pe români că, în ciuda problemelor ei multe şi mari, democraţia este un bun preţios care merită apărat prin acţiunea lor de zi cu zi. 

Publicitate și alte recomandări video