Habemus Paranghelia

Dacă e adevărat că limbajul este o reflectare exactă a gândirii, lumea în care trăim, cu expresiile ei lingvistice amputate, cu construcţiile sărăcăcioase şi cu vocabularul rudimentar, cu emoticoane în loc de cuvinte şi cu prescurtări intrate în obişnuinţă, se vede că e o lume săracă şi debilă din perspectivă intelectuală. În acest context, mă gândeam că cel mai bun cuvânt-valiză capabil să exprime scurt şi expresiv ceea ce e de nespus pe după dealuri, adică marele, mirobolantul, unicul, de nemaivăzutul festival Afterhills, cel care, slavă Domnului, ne scoate şi pe noi în lume să nu mai fim doar amărâtul tărâm al excelenţei culturale şi al unicităţii Trei Ierahilor, cuvântul cheie deci, gata să zidească brandul Iaşului, e, neîndoielnic,  «profi».

Da, în sfârşit, văd şi eu la Iaşi un eveniment gândit cu un an înainte, făcut profesionist, cu toate componentele puse la punct. Un concept înţelept ales, articulat în engleză după regulile marketingului (simplu, clar, uşor de reţinut), cu o volută de semnificaţie mai subtilă ce trimite la celebrul film premiat la Cannes al regizorului ieşean Cristian Mungiu, care rezonează cu identitatea oraşului de pe şapte coline şi trimite exact la locul de desfăşurare, toloaca eco de la baza dealului Miroslava. Apoi, după ezitările iniţiale, sancţionate de cei care se pricep, o asumare onestă, directă şi clară a faptului că e un business privat în industria distracţiei. Fără moftangeli penibile şi inutile că ar fi eveniment cultural sau că ar avea cine ştie ce componentă educativă pentru care să primească bani publici. Un festival de acest tip, de entertainment, oriunde în lume, e o afacere şi trebuie tratată ca atare.

Salut, de asemenea, montajul financiar profesionist, din surse private, din exploatarea drepturilor de vânzare în interiorul spaţiului împrejmuit, de contracte adevărate cu mari sponsori şi parteneri comerciali. Da, aşa se face, fără mânăreli de partid cu bani publici daţi clientelei sau complicilor la furăciuni. Parteneriatul cu autorităţile locale trebuie să acopere numai chestiuni logistice, scutiri de taxe, linii speciale de transport, lucruri de acest tip şi nu bani publici sifonaţi în găuri negre sub acoperiri fals-culturale sau pretins educaţionale. Spre deosebire de Cluj, unde Emil Boc, sub pretextul unui dubios parteneriat public-privat, a transferat bani publici în buzunare particulare, la primele două ediţii finanţarea din banii cetăţenilor fiind de peste 4 milioane de euro în total (de mă întreb ce argumente a putut avea în faţa DNA-ului?), la Iaşi, Afterhills este de la bun început o afacere privată. Bravo lor!

Mi-a plăcut, în egală măsură, faptul că au învăţat din greşelile inerente ale primei ediţii, că au ajustat din mers lucrurile deficitare,  şi că au continuat cu obstinaţie proiectul în ciuda turmei de lătrăi de pe margine, incapabili să facă ceva, dar degrabă aruncători cu vorbe de ocară, obişnuiţi să privească din tribună şi să comenteze, stuchind cojile de sămânţă în capul celor care se chinuie să scoată căruţa din noroi. Tot respectul pentru anduranţa şi tenacitatea lor.

Nu am fost la festival, nu numai pentru că line-upurile de pe scene îmi erau complet necunoscute, ci pentru că nu mă duc, de regulă, la chestii de masă, mai ales în România (şi nici afară, după un dezamăgitor concert Yes organizat moca de primăria din Chicago, în 2000, în imensul parc al oraşului – ăla unde era fântâna lui Al. Bundy, faţă de care festivalurile româneşti sunt mici petreceri de grădiniţă). Nu comentez muzica pentru că înţeleg că oferta a fost isteţ modulată pe mai multe genuri, în locaţii diferite şi pentru că sper că au scos sminteala aia rudimentară şi repetitivă (bună pentru minţi încleiate de Ecstazy) poreclită muzică electronică, întru eterna batjocorire a "expiraţilor" Vangelis sau Mike Oldfield. Apoi muzica era pentru cei interesaţi de paranghelie, nu pentru moşi conservatori ca mine şi profesorul Ţurcănaşu (aici smiley face!) nărăviţi la rock progresiv, la hard clasic, jazz sau blues. În paranteză fie spus, cel mai tare concept (şi singurul original!) de festival muzical lansat la Iaşi a fost, de departe, Bulz & Blues care însă a sucombat din lipsă de finanţare adecvată. După ce trece pe profit, poate echipa de la Afterhills îl integrează cumva.

În fine, subliniez cu două linii roşii buna-cuviinţă cu care organizatori au tratat spinoasa chestiune a audienţei. Orice om întreg la cap înţelege că cifrele umflate sunt destinate bazei de negociere a viitoarelor contracte de parteneriat şi sponsorizare unde e estimat un public-ţintă pentru produsele avute în calcul. E clar. Totuşi, eu dacă aş fi şef de multinaţională aş cere la negocieri singurul indicator măsurabil: biletele vândute sau, în cazul de la Iaşi, brăţările (e simplu, să spunem că au comandat 50.000 şi mai au în contabilitate 14.762, deci…). Mi-a plăcut că au asumat de la bun început că estimează o participare de 40.000 ori 4 zile, adică s-ar putea vorbi de o audienţă posibilă de peste 150.000 (mă rog, sar peste schema logică că dacă cumpăr câte o pâine pe zi nu sunt şapte oameni pe săptămână, ci doar unul, cu şapte produse, adică, de fapt, ca participare au fost vreo 40.000 care au venit de patru ori, nu 160.000, care ar putea fi eventual audienţa pe produs, dar passons…).

Cum până la mine în Tătăraşi nu au ajuns nici praful, nici răgetele başilor, salut această ediţie a festivalui ca pe o reuşită care va pune oraşul nostru în calea migratorilor festivalieri din ţară şi străinătate, cu atât mai mult cu cât, din ce am auzit, pot găsi din belşug aici şi iarbă şi spaţiu. Adică, internaţional,  weed & space pe săturate, aşa cum se cuvine unui Woodstock de la ţară. "Run, Forrest, run!"

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor