Herr Direktor

Cine nu-şi aminteşte de acest personaj din romanul La Medeleni de Ionel Teodoreanu? Bineînţeles, cei care nu au citit romanul cu pricina! Herr Direktor era reprezentarea literară a unui unchi de-al autorului, Laurenţiu Teodoreanu, care a devenit, astfel, primul personaj inginer din literatura română, după cum spunea academicianul Constantin Ciopraga, aşa cum aflăm dintr-un excelent articol din Dilema Veche (Uzina de lumină – o istorie de peste un secol) semnat de către inginerul ieşean Mihai Caba.

Laurenţiu Teodoreanu (1870-1943) era al doilea fiu al magistratului Alexandru Teodoreanu, frate cu Oswald Teodoreanu, care era tatăl scriitorilor Ionel şi Păstorel Teodoreanu. În romanul La Medeleni, Herr Direktor, unchiul Olguţei, e prezentat de aceasta ca fiind „… directorul unei societăţi foarte mari, ceva cu electricitate şi nemţi…”. Lucrurile stăteau întocmai: după ce a urmat Liceului Naţional, Laurenţiu Teodoreanu a frecventat câteva semestre la Politehnica din Zürich, după care s-a transferat la cea din Dresda, unde a obţinut diploma de inginer electromecanic, iar între 1899-1907 a fost directorul Uzinei de Lumină a cărei construcţie a fost adjudecată şi concesionată pe 40 de ani în favoarea Societăţii Continentale Gesellschaft für elektrische Unternehmungen din Nürnberg. Piatra fundamentală a uzinei a fost amplasată la 8 septembrie 1898, în prezenţa primarului Nicolae Gane şi a unor personalităţi ale Iaşilor precum Theodor Burada, N.A. Bogdan, inginerul-şef Charles Chaigneau şi ing. Laurenţiu Teodoreanu. Generalizarea utilizării energiei electrice a făcut necesară înfiinţarea la Iaşi a unei instituţii de învăţământ care să satisfacă cerinţele de specialişti calificaţi în acest domeniu. Astfel, în noiembrie 1910, în cadrul Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, se înfiinţa, sub directoratul lui Dragomir Hurmuzescu, Şcoala de Electricitate Industrială, prima de acest gen din România, instituţie care a stat la baza înfiinţării Facultăţii de Electrotehnică din cadrul Şcolii Politehnice „Gheorghe Asachi”.

Din 1907, inginerul Laurenţiu Teodoreanu – Herr Direktor a preluat conducerea reprezentanţei din Bucureşti a firmei Siemens – Schuckert până în 1938, când s-a pensionat. Personaje-ingineri în literatura română şi universală au tot existat, mai ales după ce tehnologia a început să influenţeze în mod vădit evoluţia omenirii.

În literatura universală, Jules Verne ne prezintă un astfel de personaj precum Cyrus Smith, din Insula misterioasă. Autorul îl descrie pe Smith ca fiind …unul dintre inginerii care începuseră de la ciocan şi târnăcop, precum generalii care porniseră de la simpli soldaţi. Pe lângă ingeniozitatea spiritului său, era şi extrem de îndemânatic şi avea o statură atletică. Adevărat om de acţiune, dar în acelaşi timp, şi un gânditor, acţiona cu uşurinţă, sub influenţa unei mari expansiuni vitale, având acea persistenţă vivace ce sfidează orice ghinion.

La noi, personajul Anton Lupan din Toate pânzele sus, romanul lui Radu Tudoran, este inginer, cu studii în Franţa, unde este coleg cu Pierre Vaillant, cei doi lucrând, după absolvire, la căile ferate pentru a strânge bani pentru viitoarele lor expediţii pe mare. Bineînţeles că ne punem întrebarea cum de nişte ingineri care terminaseră ceea ce acum se numeşte specializarea Căi ferate, drumuri şi poduri ştiau să repare şi să construiască nave, să devină navigatori, oricum, să fie altceva decât se pregătiseră să fie. Aşa era atunci, inginerii aveau o puternică pregătire generală, după cum s-a putut constata şi la noi, în Primul Război Mondial, când absolvenţi ai Şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti, precum Tancred Constantinescu şi Mihail Manoilescu, ingineri constructori, au putut să conceapă şi să proiecteze componente mecanice pentru artileria grea.

Inginerii apar şi în opera lui Mircea Eliade. În Nuntă în cer, roman dedicat mitului iubirii şi temei cuplului, apar două personaje masculine centrale, Andrei Mavrodin şi Barbu Hasnaş, aceştia fiind exponenţii unor profiluri intelectuale diferite. Mavrodin este scriitor, iar Hasnaş este inginer, cu studii în Franţa, fiecare trăindu-şi propria sa poveste de dragoste, ratată din motive total diferite. Un alt personaj de profesie inginer din universul lui Eliade este Eugen Cucoaneş, din nuvela fantastică Un om mare. Cucoaneş constată că trupul său începe să se dezvolte peste măsură, atingând dimesiuni uriaşe, personajul dispărând undeva în Marea Neagră.

În 1969 se publică un roman dedicat în totalitate unui inginer. Este vorba de Prins de Petru Popescu, în care personajul principal, numit pur şi simplu inginerul, care află că este bolnav de o boală incurabilă, urmând să moară în mai puţin de un an, alege să-şi gestioneze finalul de viaţă într-un mod foarte pragmatic. Iată ce scrie despre acest roman, criticul Alex Ştefănescu: Cu primul său roman, „Prins”, Petru Popescu a făcut senzaţie, ca un hippy care ar fi apărut la un congres P.C.R.

Cu siguranţă că fiecare autor atribuie personajelor sale anumite profesii şi meserii, în acord cu o alchimie specifică actului de creaţie literară, pe care numai autorul în cauză o ştie (şi aici nu ne referim la autorii proletcultişti, care se ghidau, în primul rând, după criterii ideologice).

Oricum, este bine că scriitorii nu-şi pun personajele-ingineri să vorbească despre ce fac ei la serviciu, pentru că, dacă s-ar întâmpla aşa, mulţi cititori de literatură beletristică s-ar lecui pe viaţă de această zăbavă a cetitului cărţilor, deoarece se spune că fiecare formulă de calcul inclusă într-o carte înjumătăţeşte numărul potenţialilor cititori, care şi aşa sunt tare puţini la noi!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin, cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi