Iaşul la începutul regimului comunist. Primul martir (VI)

Reţeta era copiată după manualele bolşevice. De acum şi până în 13-15 iunie 1990, când au avut loc mineriadele împotriva studenţilor şi a  forţelor de opoziţie, comuniştii au aplicat sistematic metodologia provocării. Se vede cu ochiul liber că “sângele apă nu se face”. Nu trebuie să fii prea inteligent ca să procedezi astfel vreme de peste o jumătate de veac. Trebuie doar să execuţi ceea ce ai învăţat de la stăpâni. Iliescu ştie de ce, dar bătrânul bolşevic nu-şi va destăinui secretele.

Povesteşte distinsul profesor Mircea Rusu, student pe atunci şi martor ocular al evenimentelor: ”Au fost mari mişcări de stradă… n-au luat parte numai studenţi. Înmormântarea lui Sergiu Iacovlov s-a transformat într-o manifestare antibolşevică de amploare… Mulţimea se întindea de la Medicină până la Fundaţie şi de aici catafalcul a fost însoţit până la ieşirea din oraş, pe Păcurari… Sergiu era un tânăr chipeş, semăna cu Leonardo Di Caprio, bine educat, foarte respectat de colegi şi profesori”. Dintr-o notă a Siguranţei din mai 1946 aflăm detalii semnificative cu privire la ceremonia de rămas bun: “Sicriul era înfăşurat în tricolor, iar studenţii purtau la butonieră o insignă mică şi figura MS Regelui. Aceeaşi procesiune pe o distanţă de 4 km s-a desfăşurat în ordine”. “Ordinea” era asigurată de batalioane muncitoreşti pregătite să intervină cu bâtele, aşteptând doar pretextul. Se va vedea în scurtă vreme, la 10 mai 1946, când muncitorii de la Nicolina au tăbărât peste studenţii Şcolii Politehnice, care protestau împotriva comuniştilor.

Cei mai demni profesori din Senatul Universităţii ştiau însă că muncitorii erau pregătiţi pentru atac. În şedinţa din 23 martie, profesorul Dan Badărău acuza prezenţa unor „nuclee de muncitori“ înarmaţi pe străzile Iaşului în ziua procesiunii religioase. Decanul de la Medicină, profesorul Al. Ţupa aduce şi alte lămuriri: „Au fost daţi jos din tren studenţii care se duceau la Botoşani pentru înmormântare. Sunt mereu provocări la care unii studenţi nu au voie să răspundă, iar altii au toate libertăţile“. Cu aceeaşi demnitate cu care ne-a obişnuit, decanul de la Ştiinte, profesorul I. Gh. Botez acuza complicitatea autorităţilor: “S-a făcut o procesiune impunătoare, s-a produs o solidaritate între studenţi, provocată de autorităţi. Autorităţile au întors studenţii din drum. Acei ce voiau să ia parte la înmormântarea colegului lor la Botoşani. Capitolul cel mai trist rămâne acel cu muncitorii. Nu se poate concepe să se aducă muncitori pentru a para o mişcare studenţească”. Ba se poate, adăugăm noi, dar distinsul profesor nu a mai apucat, fiind ucis la Canal de comunişti. Şi profesorul P.P. Caraman, fiul savantului etnolog Petru Caraman, martor al evenimentelor confirmă documentele de arhivă: “Comuniştii iritaţi, după un procedeu pe care l-au repetat şi cu alte ocazii, au adus câteva camioane de muncitori pe care i-au descărcat lângă coloană, aşteptând cel mai mic pretext pentru a sări la bătaie”.

Ultimul omagiu adus memoriei studentului asasinat, la ceremonia de la Sf. Spiridon a fost cel al prietenului său Nicolae Merişor. Cuvintele şi sentimentele lui de solidaritate nu au trecut neobservate. Va fi arestat în scurtă vreme. A urmat calvarul închisorilor de la Jilava, Piteşti şi Aiud. Peste un an a fost eliberat şi reînmatriculat, dar a urmat un denunţ calomnios al medicului Poliţiei, Itu Bath, şi încarcerat din nou la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Va fi eliberat şi de aici şi reînmatriculat cu ajutorul fostului său coleg, doctorul I. Hăulică.

Peste lespedea mormântului lui Sergiu Iacovlov s-a aşezat tăcerea, vreme de peste 50 de ani. În afara familiei, nimeni nu l-a mai pomenit. Locul lui în manualele de istorie l-au ocupat “eroii” utecişti de mucava şi profesorii care şi-au dezonorat misiunea. Vom reveni şi aupra lor. Nu de dragul memoriei lor pătate, ci din respect pentru tinerii de atunci şi de azi, care merită să ştie cine le-au fost îndrumătorii. Şi pentru morala acestei poveşti: nu există lespede care să îngroape definitiv adevărul, sfidându-l pe Dumnezeu care ne-a făcut liberi şi ne-a trimis să stăpânim pământul, nu să ne asasinăm adversarii de idei. Mărturie suplimentară că Dumnezeu iartă, dar nu uită este şi epilogul acestei istorii. Cum Dumnezeu lucrează prin oameni, în iubirea lui neţărmurită a salvat intactă memoria martirului Sergiu Iacovlov în inima şi în conştiinţa prietenului său, distinsul doctor Aurel Socol, cel care a dăruit Moldovei ctitoria sa de suflet, Spitalul de Recuperare. Cu ani în urmă l-am cunoscut şi am rămas buni prieteni, până la plecarea sa la Domnul. A rămas viu în memoria mea ca om cu suflet ales şi caracter nobil. Era în luna martie a anului 1997. De câteva luni reveniseră la putere ţărăniştii. Doar puţini supravieţuiseră catacombelor comuniste. Printre ei, Corneliu Coposu, pe care doctorul Socol îl preţuia nespus. Şi cum nu a dorit ca actul comemorării prietenului său să se facă sub regimul lui Iliescu, a sperat şi a aşteptat instalarea unui guvern ţărănist. Nu a fost o victorie deplină. Cum ştim, a rezultat un conglomerat politic ce nu s-a dovedit prea eficient. Doctorul Socol mi-a spus povestea de suflet a iubitului său prieten, despre care ştiam şi eu din cercetările colegului, Dr. Dănuţ Doboş. M-a anunţat că în ziua de 19 martie, când se împlineau 51 de ani de la asasinat, urma să dezvelească o placă omagială pe zidul Policlinicii “din Boltă”, la câţiva metri de locul asasinatului. A pregătit cu această ocazie şi o ceremonie religioasă. Câţiva zeci de ieşeni, foşti deţinuţi politici, studenţi, istorici, ziarişti au participat la acest eveniment. Memoria istorică a Iaşului s-a îmbogăţit atunci cu numele primului martir al regimului comunist. Datorăm aceasta istoricilor Dănuţ Doboş şi Gh. Median, dar cu deosebire memoriei vii şi sufletului generos al regretatului doctor Aurel Socol. Între timp se vor fi întâlnit în lumea celor drepţi, cu conştiinţa împăcată că fiecare şi-a făcut datoria, în felul lui.

Mihai Dorin este istoric şi publicist