Impresia contează

Am spus întâmplarea asta multora. Eram în oraş, treceam printr-o zonă aglomerată cu chioşcuri. La un moment dat am atins uşor un copil care venea din direcţie opusă ori căsca ochii la ceva. Din acel moment ziua mea a fost diferită. Plodul respectiv, un puradel de Pirandă plecat în recunoaştere prin oraş, cu siguranţă, care îmi ajungea până la buric, fără nicio exagerare, poate chiar mai jos, a început să mă facă în toate felurile. Şi nu oricum, ci cu un limbaj de adult din ăla născut, crescut şi educat în cartier de băieţi-băieţi, plus câţiva ani de pârnaie. Mă băga şi mă scotea la per tu din toate cele. Totul era cu atât mai şocant cu cât limbricul de om nu avea fizic cum să aplice în practică, fie şi imaginar, toate perversităţile pe care mi le arunca în faţă cu toată convingerea. Nu-mi dădea niciun moment de respiro, şi oricum n-aş fi avut nicio replică pe măsură. Nu-mi permiteam să îi vorbesc cum îmi vorbea el din cauza educaţiei, şi nici nu apucam să îmi dau seama ce se întâmpla de fapt cu mine. Nici nu am avut impulsul să mă uit în jur, spectacolul din faţa mea mă captura complet. Se lega de toată familia mea, de trecutul, prezentul şi viitorul meu, tipul era de-a dreptul genial. Avea un ritm la vorbă, o dicţie şi o cursivitate incredibile. Omul făcea aproape rap cu înjurături, fără să se poticnească, fără să se bâlbâie, ştia exact ce şi cum să spună. Cuvintele alea porcoase erau a doua lui natură, nu avea nicio greaţă. Şi nu arăta mai mult de 3-4 ani ca vârstă.

Cred că terfelirea mea a durat circa minut, două, şi a plecat. Probabil a văzut că n-are cu cine „discuta” şi m-a lăsat, s-a dus să caute unul pe măsură. Eu am mai stat acolo un timp, în picioare, înalt, mult mai înalt decât el, în stare perplexă. Apoi am izbucnit în râs. Nu a remarcat nimeni sceneta, oamenii treceau grăbiţi în treaba lor. Îmi părea rău că nu îl înregistrasem, îmi trecea chiar prin minte să alerg după el şi să îl pun să repete ce a zis, de data asta în scop jurnalistic, cu telefonul deschis ca să îl arăt şi la alţii; nu de nervi, ci de admiraţie, ca pe un fenomen. Altor copii n-aveam cum să le arăt, că limbajul era din cale-afară de explicit, dar măcar prietenilor de la o bere merita, aş fi făcut senzaţie. În mediul online sigur devenea virală.

O altă situaţie oarecum asemănătoare am văzut la televizor. Un şofer bucureştean care încălcase nu ştiu ce regulă rutieră fusese tras pe dreapta de poliţie şi se comporta cu agenţii cam cum se comportase copilul acela cu mine. Îi trata de sus, cu o superioritate incredibilă, de parcă el ar fi fost şef, deşi pur şi simplu nu avea niciun motiv să fie astfel. Atitudinea, în schimb, şi cuvintele erau la el. Şi-a aprins pasiv o ţigară, a pornit chiar motorul maşinii şi a vrut să plece, ca şi cum toată situaţia îl plictisea, în timp ce poliţiştii urlau la el să iasă din autovehicul şi să prezinte actele. Până la urmă unul dintre reprezentanţii legii şi-a pierdut răbdarea, a spart geamul de la şofer, l-a smuls afară pe arogant pur şi simplu şi l-a trântit pe asfalt. Ceea ce putem să fac şi eu cu incredibilul geniu prematur de mahala, dar nu am făcut-o. Cu o simplă palmă peste scăfârlie, trimisă cu doar o mică parte din forţa mea de adult obişnuit, îl puteam lipi de primul perete. Eu însă am apreciat originalitatea şi talentul „agresorului”, poliţiştii nu au făcut acelaşi lucru, cum era şi normal.

Întotdeauna m-am întrebat de unde le vine curajul, sau mai bine zis, inconştienţa unora de a se comporta ca şi cum au întrutotul situaţia sub control, deşi toate semnele din jur arată contrariul. Majoritatea oamenilor, printre care, cred, mă număr şi eu, sunt prinşi cu garda jos, complet nepregătiţi, se bâlbâie, se fâstâcesc, sunt gata să recunoască orice şi oricând, se predau necondiţionat, cedează psihic, se panichează, dar respectivii nu fac asta. Ei merg până în pânzele albe, până ce destinul sau un braţ vânjos al legii îi trânteşte cu faţa de caldarâm. Dar asta se întâmplă destul de rar, de cele mai multe ori ei rămân în picioare pentru că impresia contează.

Am constatat că e ceva în natura unora care blochează senzorii percepţiei, făcându-i să vadă o cu totul altă realitate decât cea imediat înconjurătoare. Şi cred că e ceva la fel de important şi mediul în care îşi trăiesc viaţa respectivii indivizi. La Bucureşti, de exemplu, ai să vezi asemenea „tauri”, „ţapi” sau „berbeci” mult mai des decât în alte zone ale ţării pentru că acolo tupeul este un mod de a fi, un mod de a vedea şi de a interpreta lumea, este o religie. Oraşele mari, în general, produc astfel de oameni, care se consideră adaptaţi la mediu. Şi e foarte posibil ca această abilitate să fi fost împrumutată de la anumite etnii trecute prin greutăţi, care îl moştenesc genetic tocmai pentru a supravieţui, pentru a nu vedea lumea potrivnică, pentru a o modela după imaginaţia şi bunul lor plac.

Atât puradelul de mai sus, cât şi şoferul bucureştean se comportau astfel ca să se apere. Un psiholog ar spune că ăsta e sistemul lor defensiv, atacul fără nicio armă, cu orice preţ, în speranţa oarbă că inamicul este credul, poate „pune botul” şi cedează. La fel cum fac animalele speriate sau care se simt în pericol şi care atacă, dar numai până la o anumită distanţă pentru a impresiona adversarul. Mulţi specialişti spun chiar că mai mult de jumătate din atacurile reale de urs, de pildă, sunt din cauză că omul se sperie de avântul aparent imbatabil al animalului şi fuge. Ursul voia de fapt doar să-l sperie, dar când vede că cel cu două picioare dă bir cu fugiţii, îl transformă în mintea lui în pradă uşoară şi îşi continuă atacul, de data asta chitit şi cu interese mult mai serioase.

Acest gen de luptă, doar cu impresia, doar cu gura, cu gestica de şmecher, à la Giani din serialul Las Fierbinţi, este una dintre cele mai importante tehnici din arta războiului, se practică la toate nivelurile, inclusiv între state, între politicieni. Războiul e trei sferturi tupeu şi provocare şi un sfert luptă propriu-zisă.

De multe ori ai să vezi doi „câini” cu patru sau două picioare care latră unul la altul ameninţător, arătându-şi colţii din spatele unui gard, muşcând cu furie din aer, în modul cel mai fioros posibil. Ai zice că, dacă ar fi liberi, s-ar rupe în două, cu toate astea, când se întâlnesc de aceeaşi parte a gardului, se miros paşnici ca doi maidanezi oarecare şi pleacă mai departe de parcă nici nu s-au văzut. Dacă însă unul singur cedează, e ca şi mort…

Briscan Zara este scriitor şi publicist