In memoriam: Profesorul Liviu Leonte

A fost unul dintre oamenii de catedră proeminenţi ai Facultăţii de Litere (UAIC), pentru atâţia foşti studenţi, critic şi istoric literar, conducător de revistă („Cronica”), care a scris despre atâţia scriitori contemporani, de la debutanţi până la consacraţi. O vocaţie certă de pedagog de profunzime, în acelaşi timp cercetător riguros şi substanţial, de o disciplină, tenacitate şi autoexigenţă a căror rodnică înmănunchiere o probau, deopotrivă, cursurile şi cărţile sale.

Când am început să-l cunosc, ţinea un curs de Literatură universală, pentru noi, bobocii din toamna lui 1959, în cel mai mare amfiteatru (I/1) din clădirea veche a Universităţii. Facultatea, cu titulatura ce-i reflecta formula compozită de atunci („de Filologie şi Istorie”), avea mulţi studenţi la Română, dar ca secţii de limbi străine doar Franceză şi Rusă, cu secundarul de Română obligatoriu. De la catedră venea spre noi, auditoriul studenţesc de la balcon şi parter, vocea unui profesor încă tânăr (avea 30 de ani), dar o gândire matură şi o cultură adânc asimilată, calităţi a căror îngemănare aveam s-o simţim şi s-o preţuim şi în derularea treptelor de mai târziu. Nimic forţat sau ostentativ, ca stil profesoral: firesc, limpezime, echilibru, măsură. Şi glasul Profesorului nostru ne vorbea de cultura Orientului Antic, de pildă despre tristeţea fără leac a lui Ghilgameş. Îi aud, în memorie, şi acum, vocea de atunci.

Cursuri generale, cum fusese acesta de început şi avea să fie şi cel de Literatură română „actuală” (adică postbelică), cursuri speciale, examene şi dialoguri… Am fost printre absolvenţii, numeroşi, cu tezele de licenţă elaborate sub îndrumarea sa, apoi, nu puţini ani, am condus seminariile aferente cursurilor sale. Tot atâtea prilejuri de a înţelege mai bine şi a preţui tot mai mult sinteza acelor daruri care-l făceau atât de iubit şi de respectat de către colegi şi studenţi. Le-au evocat, la „Eternitatea”, vorbitorii, toţi – foşti studenţi, ca şi mulţi alţii din asistenţă. De fapt, lărgind „amfiteatrul” imaginar al rememorării, în spaţiul său gândit, alături de studenţii şi doctoranzii din ţară, de la Iaşi, trebuie primiţi şi francezii care i-au fost discipoli la vechile Universităţi din Montpellier şi Toulouse, ca şi, în egală măsură, colaboratorii „Cronicii”, săptămânalul de cultură pe care l-a condus cu exigenţă şi un real prestigiu.

Opera ilustrează, şi ea, o deschidere benefică a orizontului de preocupări şi preferinţe, de la exemplaritatea cercetărilor consacrate lui Negruzzi (studiu monografic – model şi solidă ediţie critică, încununate academic) la sinteza în două volume Prozatori contemporani, gen panorama, şi abordarea comparatistă A la recherche du roman moderne: la réception de l´oeuvre de Marcel Proust en Roumanie (Iaşi, Institutul European, 2006), „acest voiaj prin spaţii francofone”, cum îmi scria pe exemplarul dăruit. Lecturii cărţilor sale, primite cu sincere şi argumentate elogii (Al. Călinescu, D. Dimitriu, Const. Ciopraga, M. Zaciu, V. Cristea, C. Călin, Alex Ştefănescu, I. Vlad, Florin Faifer, Al. Piru, I. Holban, N. Busuioc, Z. Ornea), să-i asociem, în posteritate, imaginea luminoasă a Omului şi a Profesorului nostru, fiinţă de o discreţie ce nu-i estompa fermitatea şi, în acelaşi timp, de o mare generozitate!

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar