Începuturile regimului comunist la Iaşi. Primul martir (III)

Asasinarea studentului Sergiu Iacovlov, la 19/20 martie 1946, într-o ţară şi un oraş sfâşiate nu atât de război, cât de urmările lui neaşteptate, a declanşat o avalanşă de întrebări şi scenarii cu privire la autori şi la consecinţele actului. Opinia publică nu a ezitat să eticheteze cazul drept un asasinat politic. Au fost vizaţi comuniştii şi noua alianţă edificată cu ajutorul unor transfugi, numită Frontul Naţional Democrat. Nu au fost uitaţi nici evreii, cu deosebire într-un oraş în care era vie amintirea pogromului, dar şi ca reacţie la încadrarea multor etnici evrei în structurile comuniste. Opoziţia s-a simţit vizată de un “plan de stârpire” a sa. S-a vorbit şi despre faptul că mii de studenţi din Cluj şi Bucureşti vor veni la Iaşi, în semn de solidaritate.

Presa s-a repliat în tranşee. Ziarele comuniste Moldova Liberă şi Lupta Moldovei, din care se va isca viitorul oficios Flacăra Iaşului erau branşate la comunicatele oficiale ale Parchetului, Prefecturii şi Guvernului, întrecându-se în acuzaţii la adresa studenţimii “reacţionare”. Pe celălalt versant, oficiosul PNŢ, Dreptatea, a vorbit despre “o afacere Dreyfuss românească”, acuzând autorităţile de obstrucţionarea cercetării penale.

Guvernul a reacţionat disproporţionat, temându-se de mişcări studenţeşti, care i-ar fi putut periclita poziţia şi aşa fragilă. Dar totul era sub control. Ministrul Educaţiei Naţionale era nimeni altul decât transfugul social-democrat Ştefan Voitec, devenit “tovarăş de drum” al comuniştilor. La Universitatea din Iaşi lucrurile erau sigure de când cu numirea istoricului Andrei Oţetea, investit cu misiunea de a netezi calea comunizării instituţiei. Oţetea a fost urgent convocat la minister, unde a fost instruit cum să facă faţă unor “agitaţii studenţeşti care pot avea repercusiuni asupra muncitorilor (aceasta era grija ministrului Educaţiei)… dacă studenţii nu se potolesc”, caz în care guvernul “va fi silit să închidă Universitatea”, cu atât mai mult cu cât “în baza Convenţiei de Armistiţiu, URSS ar putea cere închiderea”. Bine instruit, rectorul îşi informa colegii din Senat, insistând asupra faptului că “această acţiune necugetată ar avea repercusiuni nu numai asupra învăţământului, dar şi a ţării”.

Dar dacă rectorul era înregimentat, nu aceeaşi era situaţia cu decanul Facultăţii de Medicină. Noul regim nu reuşise încă să supună integral mediul academic. În anul 1946 şi parţial 1947 au continuat să supravieţuiască oaze de libertate şi demnitate. Deşi riscurile erau clare, iar viitorul va confirma cu asupra de măsură, au existat şi profesori ori studenţi care au mărturisit prin credinţa lor verticală că nu aparţin întâmplător speciei Sapiens. Ei ne vorbesc peste ani, prin mărturia documentelor (aviz amatorilor: mereu vor rămâne urme ale faptelor lor ignobile!), despre aceea că Homo Sapiens a intrat în istoria speciilor cu mintea şi caracterul. Printre aceştia, reputatul profesor Alexandru Ţupa, decanul de la Medicină. Acordându-i un spaţiu generos, am conştiinţa împăcată că fac un act de dreptate memoriei unuia dintre cei mai nobili slujitori ai Almei Mater Iassiensis. Marele profesor s-a dovedit a fi şi un caracter pe măsura reputaţiei academice. El nu a ezitat să intre în conflict cu rectorul, cu unii profesori din Senat şi chiar colegi de facultate, pripăşiţi la comunişti, din oportunism ori lichelism. În şedinţele Senatului Universităţii din primăvara-vara lui 1946, vocea demnităţii neîncovoiate s-a auzit răspicat poate pentru ultima dată. Vor trece ani până când de sub cupola Palatului Universitar de la Copou se va mai auzi o voce de tăria morală a profesorului Alexandru Ţupa. Riscând totul – carieră, prestigiu, poziţie socială, libertate – profesorul Ţupa s-a plasat de partea studenţilor, a adevărului, a martirului Sergiu Iacovlov, ca un adevărat dascăl şi părinte ce a înţeles că măsura demnităţii o dai în vremuri vitrege, când totul se năruie în jurul tău. Ca Sfântul Ioan Gură de Aur ori Sfântul Maximilian Kolbe, la Auschwitz. Chiar de la prima şedinţă a Senatului, profesorul a acuzat ingerinţele politice în viaţa universităţii, şantajul autorităţilor comuniste, care pretextând tulburări politice “ameninţau cu închiderea Universităţii”. Profesorul a înţeles exact scenariul bolşevic: generezi fapte – respectiv asasinarea studentului – după care intimidezi, folosindu-te abuziv de monopolul puterii. Profesorul nu a ezitat să acuze conducerea Universităţii că “nu se interesează de nevoile reale ale studenţimii şi se dezinteresează cu desăvârşire de educaţia lor”. Studenţii de azi sunt “elita conducătoare de mâine”, se iluziona distinsul dascăl, având în vedere cele ce au urmat. “Universitatea – continua profesorul – nu trebuie să privească nepăsătoare la felul în care studenţii sunt târâţi în stradă de diverse grupuri politice… expunându-i brutalităţii poliţieneşti şi muncitorilor aţâţaţi împotriva lor”.

La Universitate eşti profesor întâi prin studenţi şi apoi prin opera, mai mult sau mai puţin originală. Studenţii testează vocaţia autentică ori impostura profesorului. De la ei primeşti nu doar confirmarea şi energia, dar şi o bună parte a ideilor. De aceea, atunci când nu eşti alături de el, ci a regimului aleator, îţi anulezi practic raţiunea de a fi. Devii alienat. Aceste adevăruri esenţiale le-a înţeles şi asumat profesorul Alexandru Ţupa.

Mihai Dorin este istoric şi publicist