Ingineri scriitori

Dacă inginerii apar destul de rar ca eroi literari, şi atunci fără să povestească prea mult din ceea ce fac ei la serviciu, spre uşurarea cititorilor, putem spune că există un număr semnificativ de scriitori ingineri. Titlul nu este ales întâmplător, deoarece vorbim, de regulă, de ingineri care au devenit scriitori şi nu invers, deoarece asta este ceva mai greu, nu prea se cunosc cazuri. Oricum, statutul de inginer se obţine prin dobândirea unei diplome universitare, pe când recunoaşterea statutului de scriitor este o treabă extrem de dificilă, de exemplu, simpla apartenenţă la Uniunea Scriitorilor nefiind o condiţie nici necesară şi nici suficientă!

Din literatura universală, unii dintre cei mai cunoscuţi ingineri scriitori sunt Feodor Dostoievski (1821-1881), cu studii de inginerie civilă la Institutul de Inginerie Militară Nikolaiev din Sankt Petersburg şi Friedrich Leopold von Hardenberg (1772-1801), adică Novalis, care a studiat mai întâi dreptul la universităţile din Jena, Leipzig şi Wittenberg, luându-şi diploma în 1794, la 22 de ani. Se va înscrie apoi, în 1797, la Universitatea de Mine şi Tehnologie din Freiberg, după absolvirea căreia va deveni inginer şi director al minelor de sare din Saxonia şi, mai târziu, din Turingia. Se contrazice, astfel, o teorie a unui fost student de la politehnica ieşeană din anii '90, care, devenit ulterior student la drept la Bucureşti, întrebat fiind de un profesor de acolo cum se împacă dreptul cu politehnica, absolventul nostru i-a răspuns că poţi să faci dreptul după politehnică, dar invers niciodată. Iată însă că Novalis făcea exact pe dos, dar cu 200 de ani înainte.

La noi, primul inginer scriitor a fost Gheorghe Asachi (1788-1869). El avea studii informale de inginerie civilă, de cadastru, de arhitectură, de astronomie etc., dar a fost şi scriitor, poet, fabulist, publicist, dar ce nu a fost Asachi? Arhivist, om politic, antreprenor, artist plastic, dramaturg, autor de manuale şcolare etc. Imediat după el a urmat prinţul Ion Ghica (1816-1897), de cinci ori prim-ministru al României, Preşedinte al Academiei Române, economist, scriitor, om politic. În 1838 devine absolvent al Facultăţii de Ştiinţe din Paris, cu o diplomă în ştiinţe matematice, iar în 1840 finalizează şi Şcoala de Mine (École royale des mines) din Paris, obţinând diploma de inginer de mine.

Mai spre încoace, un mare scriitor român, stabilit de multă vreme în SUA, Norman Manea, este tot inginer. El a urmat studii hidrotehnice la Bucureşti, la Universitatea Tehnică de Construcţii. A profesat câţiva ani, după care a emigrat în America, unde a devenit profesor universitar, dar nu de hidrotehnică, ci de literatură. Chestia asta se putea nu numai în SUA, ci şi în România anilor dinainte de 1989, astfel încât, un important profesor de la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, Ovid. S. Crohmălniceanu, era, de fapt, inginer constructor, absolvent al Facultăţii de Construcţii de la Politehnica bucureşteană (după reforma învăţământului din 1848 Facultatea de Construcţii va deveni o entitate independentă, Universitatea Tehnică de Construcţii). Aflu de curând că bătrânul Croh, cum i se spunea, cel care a condus 20 de ani cenaclul Junimea a studenţilor de la filologie şi care a editat minunatul volum de proză scurtă Desant '83, a spus odată unui inginer care îşi dădea licenţa în filologie, într-un acces total de uitare a propriei sale condiţii profesionale: Uite, domnule, la aşa ceva nu mă aşteptam, un inginer filolog! Bravos!

Şi Nichita Stănescu ar fi dorit să devină inginer, numai că Bunul Dumnezeu i-a dat gândul cel bun şi ne-am ales, astfel, cu un inginer mai puţin şi cu un poet genial mai mult!

După 1989 numărul poeţilor, scriitorilor, editorilor, traducătorilor, ziariştilor, artiştilor etc. cu studii de inginerie a explodat. Aceasta s-a datorat faptului că, în condiţii de libertate, fiecare a încercat să-şi împlinească adevărata vocaţie, atât cât s-a mai putut. Posibilităţile extrem de limitate de a urma studii umaniste în comunism (erau domenii care pur şi simplu nu existau în structura universităţilor), a făcut ca mulţi tineri cu astfel de aspiraţii să se consoleze cu studii de inginerie, la care erau locuri mai multe, dar unde concurenţa era pe măsură, iar admiterea extrem de dificilă. Adică de două ori mai rău pentru ei!

Acum câţiva ani, revista Dilema Veche a avut tema Despre ingineri. Am aşteptat cu sufletul la gură numărul cu pricina şi, ca de multe ori în viaţă, atunci când sunt aşteptări mari, si deziluziile sunt mari. Ca să fiu politicos, nu a fost cel mai reuşit număr tematic al revistei. Şi asta exclusiv din cauza titlului ales în mod nefericit, textele fiind, de altfel, foarte bune, scrise de autori valoroşi. Nu era însă vorba decât foarte puţin despre ingineri, ci era vorba despre cei care nu doriseră să se facă ingineri. Erau nişte poveşti de viaţă unele destul de triste, din care rezulta felul în care o societate prost croită făcea ca tineri cu o anumită formaţie intelectuală să nu se poată dezvolta profesional în mod natural, firesc, astfel încât să li se ofere unul din cele mai importante drepturi omeneşti, dreptul la învăţătură. De fapt, acei tineri nu doreau decât să înveţe publicistică, psihologie, sociologie, semiotică, traductologie etc.

Ce spun scriitorii despre inginerii deveniţi scriitori? Nu ştim şi nici nu are vreo importanţă. Dacă eşti scriitor bun nu contează ce studii ai. Nu pot, totuşi, să nu semnalez un excelent articol publicat de către profesorul Mihai Zamfir în România literară nr. 51-52 din 2008, articol dedicat lui Ion Ghica. Aşa cum ştim deja, acesta avea titlul nobiliar de prinţ şi, de asemenea, avea şi studii de inginerie. Articolul cu pricina se intitulează, într-un mod buclucaş, Prinţ şi inginer!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin, cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi