Înnebuniţi

Până miercuri, 4 iulie 2018, Liviu Dragnea a stat undeva în umbră, ascuns prin birouri, împingându-i în faţă pe Sorin Grindeanu, Florin Iordache, Eugen Nicolicea, Nicolae Şerban, Tudorel Toader ori Viorica Dăncilă. Ei au rezolvat cu conflictele de interese, cu codul de procedură penală, cu pensionarea magistraţilor, cu statutul judecătorilor şi procurorilor, organizarea CSM, cu revocarea şefei DNA etc. Odată cu măcelul codului penal, nu s-a mai sfiit şi a dorit să-şi asume paternitatea. Liviu Dragnea a ieşit ostentativ, în urma celor 167 de parlamentari, să comunice lumii ceea ce ar putea fi epitaful democraţiei româneşti: „Eu nu vreau să plec ca prostul din această viaţă şi din această funcţie“. Încă nu ştim cum va reuşi să nu plece „ca prostul“, dar intuim că pentru români va intra în istorie drept cel mai mare ticălos al secolului XXI.

Ceea ce înspăimântă este mentalitatea de cleptomani psihopaţi în numele cărora Dragnea vorbeşte. Ei, ticăloşii, au capturat şi denaturat întreaga retorică pe care se bazează comunicarea şi gândirea oamenilor oneşti.

Prezintă crima – o scelerată operaţiune de anihilare a justiţiei -, ca pe o punere în acord cu deciziile CCR şi cu directivele europene. O abominaţie – cea mai mare graţiere/amnistie colectivă şi paletă de dezincriminări din istoria României -, o justifică prin recâştigarea drepturilor pierdute ale unei justiţii libere, independente, străine de influenţe. Cel mai exhaustiv proiect de construire a impunităţii oamenilor politici este anunţat ca pe un mare bine pe care-l fac poporului. Iar liberul la şpăgi, la traficul de influenţă, la abuzul şi neglijenţa în serviciu, la participarea la grupuri infracţionale, la favorizarea infractorilor, la păstrarea averilor furate şi descurajarea denunţurilor o fac în numele unei „ţări mai bune“, unde domnesc „normalitatea“ şi „bunul simţ“.

Pseudoideologia asta de-a-ndoaselea, inventată pentru a susţine ofensiva împotriva „statului paralel“, a forţelor oculte interne ori externe care conspiră neobosite, anunţă o întoarcere a vremurilor în care libertăţile şi drepturile civile devin fraze goale în Constituţie.

Ştim sigur acum că finalitatea proiectului Dragnea, aşa-numitul „capăt“, nu este doar salvarea infractorilor, ci afundarea în cel mai neaoş ceauşism. Fiindcă ei nu au reţineri şi sunt dispuşi să arunce cu napalm, se înşeală cei care cred că, în actualele condiţii, justiţia va fi lăsată, în logica statului de drept, să ajungă la o pronunţare definitivă a vinovăţiei liderului PSD. Felicitările entuziaste ale Sputnik-ului şi avertismentele stupefiate ale UE descriu foarte exact transformarea internă a statului, declasarea lui din rândul lumii civilizate.

De aici câteva întrebări foarte importante pentru următoarele luni. A trecut cumva democraţia românească de punctul în care se mai poate autosalva? Mai există resurse politice interne şi pârghii legale pentru blocarea instaurării unui regim autoritar? Nu teoretice, ci practice. Mai există o masă critică de opozanţi, suficient de determinată încât să răstoarne, totuşi, jocurile?

Cei care îşi mai propun să împiedice dezastrul (se observă cu cât entuziasm!), trebuie să-şi răspundă sincer la următoarea provocare: merită să te sacrifici pentru un popor, care, în cea mai mare parte a vieţii lui, este inert, uşor de păcălit, iubitor de hoţi şi adulator de ticăloşi?

Indiferent cum se va sfârşi, ne vom reactualiza sfâşietoarea nevroză culturală ce ne mistuie de la începutul modernităţii: avem vocaţie pentru libertate şi dreptate?