Instant (II)

Peste tot aflu ura, batjocura, dispreţul oamenilor faţă de cei care ne conduc: Aud peste tot astfel de replici acide: în tramvai, în vizite, pe stradă, citesc pe reţelele de socializare etc. E o falie uriaşă între popor şi conducere.

În acelaşi timp, deşi nu se vede tot atât de clar, există şi un dispreţ fără de margini al celor din conducere (politicieni, administraţie) faţă de popor. Parcă am fi în China imperială: o clasă de conducători retrasă într-un fel de oraş interzis cu relaţiile ei de familie şi clanurile de tip mafiot (date din când în când în vileag de justiţie sau prin ziare) şi o masă de oameni, care caută soluţii să trăiască în condiţiile unei ţări rămase fără industrie şi cu o agricultură de nivel feudal – care pleacă peste, care mai are o pensioară cât o s-o mai aibă, care închid ochii conştiinţei şi se înhamă slugi la noii îmbogăţiţi etc…

*

„Astăzi are loc repartizarea computerizată la liceu. Emoţii mari pentru elevi.”

Înapoiatul de mine ştiu că emoţiile erau când dădeam examen efectiv. Emoţiile astea cu „repartizarea computerizată” sunt ca atunci când treci pe sub un păr şi s-ar putea să-ţi cadă în cap o pară mălăiaţă.

*

Un episcop Andronik scrie la 1905, în pragul primei revoluţii ruse: „Absenţa… amprenta lipsei de Dumnezeu se răsfrânge amar şi în viaţa poporului. Reclamarea generală de acum în privinţa beţiei populare, a faptelor foarte urâte, chiar şi însoţite de ucideri şi de bătăi permanente, care însoţesc sărbătorile la ţară, dezmăţurile, îndeosebi ale tineretului, şezătorile, care îndeamnă adesea tineretul la desfrâu, decăderea moravurilor familiale şi a supunerii respectuoase a celor tineri faţă de cei în vârstă, cu atât mai mult faţă de părinţi, gătelile, necinstea, scandalurile şi huliganismul, răzbunarea şi cruzimea, viclenia şi minciuna până la mărturia mincinoasă sub jurământ, ceea ce demonstreză pierderea credinţei însăşi, căci un credincios se va teme să calce jurământul. Tânăra generaţie şi chiar copiii cresc fără nici un fel de reguli pozitive şi severe în viaţă: o anume sălbăticire spirituală se impregnează şi pe chipurile lor. Dar ce va fi cu noi mai departe, când însăşi viaţa cruntă pune asupra lor o amprentă nemiloasă, îndeosebi dacă se ia în consideraţie goana după satisfacţia materială, mai bine zis, animalică, care a devenit semnul caracteristic şi duhul ultimelor vremuri, eliberate de temeiurile înalt spirituale ale vieţii… Acestea sunt semne mai mult decât triste, prevestitoare de rău, la vederea cărora devine cumplit viitorul vieţii poporului nostru”.
Mda, „ce va fi cu noi mai departe”? ne putem întreba şi noi.

*

Pe fereastră aud slujba de la biserică. Preotul se roagă pentru poporul român. Foarte bine. Dar se roagă separat şi pentru „conducătorii noştri”, pentru „mai marii oraşelor şi satelor”. Oare de ce? Înţeleg, aşa e protocolul. Dar protocolul e prost, de urzeală bizantină. Mie mi se pare că aceşti conducători fac parte din oastea cealaltă, a vicleanului. Hristos este al celor mulţi, nu al conducătorilor luaţi separat. Hristos nu face deosebire. Pentru conducători ar trebui să se roage de dimineaţă până seara şi de seara până dimineaţa, ca să le cureţe măcar o mică parte din păcate. Şi, mai ales, să nu uite să le dea cu cădelniţa în cap. 

Bun, înţeleg că e poruncă apostolică, că aşa a povăţuit „agentul electoral al lui Hristos” (Ţuţea) – Sfântul Pavel. Dar mie (şi nu numai mie) mi se pare că rugatul ăsta separat pentru „conducătorii noştri”, de la Ceauşescu la cei de azi, înseamnă obedienţă. Sau, cu un cuvânt mai vechi şi mai sănătos – slugărnicie. 

*

Când Insulele Gilbert au fost părăsite de englezi, populaţia locală „eliberată” a hotărât să renunţe la vechile denumiri „colonialiste”. Astfel, au revenit la numele strămoşesc al capitalei – Funafuti. „Uraaaa!” strigau locuitorii cuprinşi de mândrie patriotică. „Trăiască Funafuti!”, zbierau fericiţi pe străzile, de fapt pe strada, că-i numai o stradă principală în satul Funafuti, din atolul Funafuti (care avea vreo 4400 de locuitori în 2002, zice Wikipedia). Şi uite aşa străluceau de mândrie funafuteză.

Noi n-am avut şansa asta. Pe vremea lui Ceaşcă s-au găsit istorici care să ceară schimbarea numelui de România în Dacia – cică romanii erau exploatatori ticăloşi. Noroc că nea Nicu, totuşi, n-a pus botu la propunere, că azi am fi fost daci. De fapt, am citit că sunt şi azi destui nebuni care se consideră daci, adică un fel de funafutezi. Dumnezeu să-i iepure!

*

Arafat: „… există semne că situaţia poate oricând să deterioreze şi să avem cel puţin focare serioase sau să avem o situaţie mai grea în următoarea perioadă dacă nu respectăm măsurile compensatorii”.

Hai, băi, mă laşi? |sta oare mai face ceva decât să dea declaraţii şi să iasă „pe sticlă”? Poate râde, de pildă, dau măcar zâmbi? Am obosit să îl aud şi să-l văd, mi se face silă şi mi se rupe-n paişpe.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist