Insulta, ciomagul primitiv din poșetă

Nu a fost atât de amuzant pentru scriitorul Oscar Wilde să găsească în pub-ul unde obişnuia să-şi bea paharul de whisky bileţelul din partea marchizului de Queensberry pe care scria mare, cât să poată vedea toţi clienţii: „Sodomistule!”. Dacă Wilde ar fi rupt pur şi simplu biletul sau ar fi scăpat, în replică, o vorbă de duh, poate că nu s-ar fi întâmplat nimic din cele ce urmau să se întâmple. Dar a luat totul în serios, astfel că, sfătuit de iubitul său, lordul Alfred Douglas, fiul marchizului, Wilde a decis să-l dea în judecată pe marchiz pentru calomnie. A făcut asta, convins că face ce trebuie, însă, fiind aduse numeroase dovezi care indicau că Wilde se dedase, împreună cu numeroşi tineri, la acte de homosexualitate, ilegale în Anglia acelor timpuri, scriitorul nu doar că a fost întemniţat, dar şi-a pierdut reputaţia, soţia şi, bineînţeles, iubitul, pe lordul Alfred.

Acest fenomen, insulta, are loc în toate culturile şi toate limbile pământului. A dori să răneşti, să umileşti, să atingi reputaţia altuia sunt inerente fiinţei umane. Când suntem înţepaţi, nu doar că sângerăm, când suntem înţepaţi, sângerăm şi încercăm să lovim înapoi, în apărare. Englezii, însă, au o vorbă deşteaptă – „Bastoanele şi pietrele îmi pot rupe oasele, dar cuvintele nu îmi vor face rău niciodată”. Dar, totuşi, în ciuda optimismului englezesc, insulta cauzează mai multe daune morale şi sufleteşti decât un ciomag primit peste gioale. Acesta este scopul ei.

Evoluţia, e drept, ne-a oferit un neocortex mai dezvoltat, dar instinctele au rămas, în general, la nivelul instinctelor strămoşilor noştri. Cel puţin, asta susţine filosoful William Irwine, autorul cărţii A Slap in the Face: Why Insults Hurt – And Why They Shouldn't. Comportamentul nostru este supus aceloraşi legi ca şi comportamentul animalelor: pentru a ne simţi în siguranţă, avem tendinţa de a rămâne în grup. Irwine crede că mecanismul străvechi al luptei pentru supravieţuire se află în centrul insultei: cel care insultă coboară statutul victimei, caută să o excludă din grup. La rândul său, el, prin insulte, îşi demonstrează puterea altora şi, implicit, ridicarea propriului statut. Într-adevăr, tindem să îi dăm dreptate, cum altcumva se pot explica insultele pe care şi le aduc în Parlamentul nostru, azi, politicienii?

Comportamentele sau atitudinile negative supără, dar nu toată lumea e umilită pentru asta sau umileşte pe altul pentru ele. Elevului i se spune că problema a fost rezolvată greşit şi i se explică unde a făcut greşeala. E o constatare a profesorului şi elevul, care poate fi unul absolut capabil, va învăţa din explicaţie. Domnişoarei care şi-a tatuat sprâncenele cu tuş bleumarin i se spune că sacrificiile şi costurile exorbitante nu au meritat, fiindcă sprâncenele nu se potrivesc cu noua culoare a părului. Constatarea prietenei poate veni ca un sfat: îşi va schimba culoarea părului ca să pună în evidenţă investiţia. Amândoi, şi elevul, şi domnişoara tatuată, sunt nemulţumiţi de rezultatul eforturilor lor -, dacă primul, însă, va fi numit prost sau incapabil, iar a doua fraieră, atunci va fi devastator pentru ei deoarece „prostul” şi „fraiera” denotă, practic, generalizate, trăsături de personalitate, ale căror prezenţă pot reduce, în public, o persoană la un statut lipsit de prestigiu, respect, valoare sau inteligenţă.

Când oamenii sunt împărţiţi în cei care sunt insultaţi şi cei care insultă conceptele de demnitate şi reputaţie devin goale, fiindcă arată că, în cursul competiţiei sociale, există o atitudine de pe urma căreia câştigă mulţi din cei pentru care demnitatea publică şi reputaţia altuia nu înseamnă nimic. Sau, poate, înseamnă foarte mult, de vreme ce ajung să insulte pentru a-i depăşi pe rivali. Întrucât statutul şi prestigiul pentru o persoană sunt două din cele mai importante valori sociale, insulta necesită o acţiune imediată pentru a proteja demnitatea şi onoarea proprie. Intensitatea protecţiei este direct legată de gradul insultei şi de statutul persoanei jignite. Pe vremuri, de pildă, reprezentanţii elitei rezolvau problemele de onoare în dueluri, iar oamenii mai simpli se ciomăgeau între ei, un obicei care se mai păstrează şi astăzi în traficul din Bucureşti, printre şoferi.

Insulta vine ca o provocare, o mănușă aruncată, pentru a declara cât de jos este cineva în ochii altcuiva. Acest lucru se face, desigur, nu fără motiv. Insulta este folosită ca răspuns la ignoranța celuilalt. Ție, de pildă, nu îți pasă de colega de birou prea mult, nu reprezintă un reper moral, profesional sau existențial pentru tine, iar pe ea o macină teribil „ignoranța” ta. La urma urmei, este imposibil să nu răspunzi la insultă, iar agresorul știe bine asta. Așa că aruncă mănușa, când butoiul cu pulbere explodează în interior: „N-ai făcut nimic în viața ta!” îți va striga în față, pe neașteptate, cu ochii bulbucați de furie, părul răvășit și cu un glas gros, domnișoara. Ai trei variante de răspuns: o ignori în continuare, sau menționezi că nu e chiar omul potrivit pentru a-ți evalua existența, reușitele și cariera, sau te apuci să depeni povestea vieții tale de la origini până în prezent pentru a-i demonta aberanta afirmație, iar dacă nu pricepe în chip și fel, pentru că nu va pricepe, finalizezi povestea cu o insultă.

Resentimentul celui care lovește este un cocktail emoțional de furie și agresivitate care nu poate fi exprimat altfel, frustrare, chiar rușine patologică – cel care ne-a jignit sugerează că ar fi mult mai bine pentru el să fim ignorați de societate pentru ca el să primească mai multă atenție. Noi devenim motivul neputinței lui, a neîmplinirilor personale, a eșecului său. Dacă nu vei fi tu „prostul”, „sărăntocul”, „urâta”, „grasa”, va fi găsit un altul pentru un atac, cu siguranță. În esență, motivul e doar la agresor, nicăieri altundeva.

Nu întâmplător ne întoarcem în copilărie pentru a ne justifica faptele ca adulţi: până la urmă nu adultul jigneşte, ci un copil care trăieşte mereu în interiorul lui şi necesită atenţie, una pe care, poate, a primit-o, cândva, mai puţin. Dacă din copilărie suntem obişnuiţi să obţinem ceea ce ne dorim cu ajutorul insultei, dacă funcţionează, atunci de ce să ne schimbăm modelul de comportament la vârsta adultă? Pare a fi inutil, nu?

Ne regăsim aici în clasicul triunghi Karpman, în care există o victimă şi un agresor. Trebuie să găsim urgent un salvator. Agresorul însuşi poate deveni salvator, dacă îşi dă seama din timp de vinovăţia sa, adică îşi cere iertare, dar asta vedem mai rar pentru că frustrările lui adânc ancorate nu-i permit o asemenea „nobleţe”. Salvatorul mai poate fi cineva, altcineva în afară de agresor: o terţă persoană căreia victima să i se poată plânge de comportamentul agresorului. Sora ta povesteşte familiei că o salariată din companie, văzându-i noua coafură, a insultat-o, comparând-o cu o pupăză. Victima se descarcă, se închide triunghiul, totul s-a rezolvat, viaţa victimei continuă să fie normală pentru că simte că a fost înţeleasă de cei apropiaţi. Dar dacă nu există salvator sau salvatorul pune şi el paie pe foc? Apoi victima este lăsată singură cu toate sentimentele şi emoţiile sale negative. Îşi face planuri de răzbunare, vorbeşte seara în faţa oglinzii repetându-şi replicile pentru momentul „bătăliei” şi îşi aminteşte constant situaţii care nu fac decât să stimuleze toată negativitatea de care a fost, este şi va fi legată. Această stare poate dura zile, săptămâni, luni, ani şi chiar zeci de ani: toţi am întâlnit oameni care au reuşit să trăiască în emoţiile lor negative ani şi ani, căutând să arunce la timpul oportun replica sub formă de insultă. „În anul 2000, ai zis despre mine că arăt ca o pupăză! Şi tu arăţi ca un elefant. Mare şi gras!” – îi va spune cu furie victima, când, după 22 de ani, îşi va reîntâlni fosta colegă, pe plajă la Mamaia. Şi uite aşa, triunghiul devine cerc. Unul vicios.

William Irwine, de care pomeneam la începutul articolului, continuă să investigheze numeroasele moduri în care societatea a încercat să facă faţă insultelor – prin adoptarea de coduri de politeţe, de exemplu, şi interzicerea discursului instigator la ură şi calomnie – dar concluzionează că cel mai bun mod de a face faţă insultelor este să ne imunizăm împotriva lor. Aşadar, trebuie să ne transformăm în modul recomandat de filosofii stoici, spune el, să devenim pacifişti ai insultelor, încercând din răsputeri să nu răspundem provocării, iar, dacă situaţia, totuşi, o cere, să o depăşim cu umor. Cel care te consideră prost, gras sau jigodie, cu siguranţă nu e evaluatorul tău. Din păcate, nici măcar al lui însuşi. La urma urmei: „Oricine te poate jigni, dar depinde de tine dacă vrei să fii jignit sau nu”. Alegerea ne aparţine.

Cristina Danilov este psiholog