Întâlnirea de pe drumul spre pierzanie

În lumea asta a noastră surprizele apar la tot pasul cu un entuziasm care poate să inhibe şi pe cei mai exuberanţi dintre noi. Numai cu câteva zile în urma am chemat un taxi pentru un drum care nu avea altă soluţie cu un timp rezonabil. E un obicei să intru în vorba cu cel care conduce taxiul din mai multe motive. Ajungi să cunoşti oameni noi, uneori să afli poveşti de viaţă extraordinare, să afli ce cred oamenii în intimitatea lor despre subiecte actuale sau mai puţin actuale şi încă alte motive care fac dintr-o simplă călătorie o mică aventură. Uneori ai noroc şi parcă ai citi o carte de Jules Verne într-o prescurtare foarte reuşită.

Succesele de acest fel din trecut m-au făcut să pun în practică acelaşi obicei şi în călătoria recentă de care începusem să vă povestesc. Subiectele preferate de conducătorul meu, de această dată, erau legate de istoria recentă şi de semnificaţiile lor, cele evidente şi, mai ales, cele ascunse. Moment în care poziţiile noastre s-au mutat destul de repede şi pe nesimţite oarecum în antiteză. Nu mă deranja în mod particular predispoziţia destul de pasională spre teoria conspiraţiei ca fir roşu în interpretarea tuturor lucrurilor. Mă nedumerea, destul de provocator, ignorarea, de cele mai multe ori completă şi chiar virulentă, a unor date istorice (mă refer la informaţii nu la repere temporale) care pentru mine erau absolut esenţiale.

La un moment dat, încercând să deschid camera destul de îngustă a unei conspiraţii continue, îi pomenesc conducătorului meu despre diverse întâmplări istorice şi semnificaţia lor lămurită de trecerea timpului, ca un argument pentru un posibil alt fir de gândire, şi încerc să îl implic întrebându-l dacă nu a întâlnit informaţiile astea pe parcursul educaţiei lui, care, până atunci mi se păruse o bază serioasă pentru discuţia noastră pe subiecte ceva mai adânci. Şi atunci, de nicăieri, cu oarece superioritate şi condescendenţă îmi dă replica: „Cum, domnule? Să citesc eu ce au scris alţii?”

Orice activitate în rândul micilor celule cenuşii s-a oprit brusc ca într-un film SF în care timpul poate fi manipulat inclusiv într-o îngheţare totală. În spatele acestei imagini îngheţate, întreg sistemul logic pe care se construieşte orice formă de gândire post-primate se prăbuşea cu încetinitorul, dar inexorabil spre o dispariţie completă, ca după un contact fatal cu un asteroid gigant. Câteva secunde care au părut zeci de minute nu am putut forma nici un gând cât de scurt, darămite vreun argument coerent. Din fericire, m-am trezit ca în acelaşi film, când eroul îşi foloseşte forţele supranaturale şi redă mişcarea universală lumii, şi am văzut, cu o claritate dezarmantă, scuza supremă a unor generaţii care îşi pot permite să nu gândească şi, mai grav să nu îşi înscrie gândurile în urma profundă lăsată de mii de ani de gândire cu înţeles a omenirii. Am muncit din greu să punem totul sub nas, uneori înainte ca individul (în general) să îşi dea seama că are nevoie de ceva anume. Gândirea, o mare consumatoare de resurse pentru organismul nostru, a devenit nu doar inutilă, dar chiar ne trage înapoi. Dar avea nevoie de o scuză pe vremea când prostia era încă o trăsătură umana care participa foarte justificat la aşezarea lucrurilor şi a oamenilor. Şi atunci, a apărut, salvatoare: „nimeni nu a scris bine-intenţionat. Totul este o mare dezinformare şi o manipulare”. Să rămânem neştiutori, pardon, neprihăniţi şi senini ca un cer de mai, păstrându-ne astfel „integritatea intelectuală”. Intelectuală doar pentru că aşa se spune, pentru că, în dura realitate, nu mai există demult.

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi