La cherhana

M-a aşteptat şezând pe o piatră, cu bărbia sprijinită în pumn, privind în depărtare. Aripa unui nor întunecat acoperise soarele ce se înălţase de un cot deasupra mării. Dunga roşiatică străjui o clipă, apoi se cufundă în valuri. Ţipătul unor pescăruşi şfichiui aerul proaspăt şi sărat ce ne gâdila nările. Când m-am apropiat, Val m-a privit zâmbind stingher.

Câteodată simt că o iau razna, spuse el. Mi-e frică să nu fac vreo crimă sau să nu-mi zbor creierii. Trăiesc foarte retras, iar bătrânii pe care îi am în grijă mă aduc de multe ori într-o stare de exasperare. Suferinţa umana mă scoate din minţi. Văd cum se sting încet sub privirea mea. Văd cum se degradează zi de zi şi nu pot să fac nimic ca să opresc putreziciune cărnii. Unii îmi cerşesc din ochi să le curm suferinţa. În unele cazuri, eutanasia ar trebui privită ca o eliberare de chin fizic şi psihic, nu ca o crimă. Dar în privinţa aceasta, eu mă călăuzesc după un precept vechi, care spune că orice destin trebuie să se împlinească doar prin resortul existent înlăuntrul fiecărei fiinţei vii, fără să intervină vreo voinţă din afară. Nimeni nu are dreptul să curme firul vieţii unui om înainte de a-i fi sosit sorocul. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, noi putem corija destinul, prelungind viaţa, până la un punct. Cine însă ne conferă acest drept? Nu ştim, considerăm pur şi simplu că acţionăm de partea binelui, atunci când îi dăm omului o şansă în plus de-a trăi, şi de partea răului, când cineva, călăuzit de un alt impuls, curmă firul vieţii altcuiva. Dar nu cumva ucigaşul e doar o unealtă a destinului? Şi atunci, dacă-i aşa, cine ne dă dreptul să-l pedepsim?! Legile? Dar legile le-am inventat tot noi. Uneori eu tind să cred că cele zece porunci nu ne-au picat plocon din cer. Sau dacă au picat, au picat după ce s-au copt aici, în mintea noastră… În fine, ce să-ţi spun, există în toate un punct limită dincolo de care puterea noastră de gândire nu poate trece. Prin urmare, e bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt, şi să nu punem mintea să fie tulburată de întrebări deşarte, care ies unele din altele, bifurcându-se la nesfârşit. Spuneam că unii bătrâni sau suferinzi îmi cerşesc din ochi să le curm durerea, alţii, în schimb, se agaţă de tinereţea mea ca să-şi prelungească zilele. Nu puteam să fac nici una, nici alta. Şi faptul acesta mă deprima în aşa măsură, încât umblam săptămâni întregi prin Stockholm ca un năuc. După ce se sting din viaţă cei pe care-i îngrijesc, simt că îmi transferă ceva din existenţa lor. Le preiau, fără să-mi dau seama, o parte din obsesii. Din manii, din obiceiuri. Poate chiar şi din destin. Din timp în timp, făceam câte o beţie cruntă, încercând să şterg din memorie tot ce mă apăsa. Iartă-mi, te rog, ieşirea de adineaori… Oriunde m-aş duce, foştii mei pacienţi plecaţi în lumea de dincolo de mormânt mă însoţesc ca nişte umbre. Îmi bântuie amintirile. Bătrânii se ţin scai de mine. Am venit aici la odihnă, ca să scap de spectrele ce-mi populează conştiinţa, şi peste ce dau?! Dau peste alte spectre. Am senzaţia că doamna Scrumeda şi toată şleahta sa au venit aici cu scopul de a-mi aminti că pe lumea asta avem de ispăşit un păcat moştenit din vieţile anterioare. Eu nu prea cred în reîncarnare, dar dacă stau şi analizez cu atenţie întâmplările şi fiinţele ce s-au perindat prin viaţa mea, tind să dau dreptate acelora care trăiesc călăuzindu-se după legile Nirvanei…

L-am bătut uşor pe umeri, în semn de încurajare, şi ne-am continuat drumul spre cherhana… Soarele se înălţase deasupra norului şi ne lungea, în stânga, umbrele pe nisip. Mergeam tăcuţi, inhalând adânc, în piept, aerul proaspăt, presărat cu ţipete de pescăruşi şi plescăitul valurilor ce se spărgeau prelingându-se pe nisipul de culoarea aurului. Înaintarăm astfel vreo jumătate de kilometru. Ţărmul devenea tot mai abrupt, iar plaja se îngustase atât de mult, încât aveam impresia că mergem pe o cărare de munte. Ne împiedicam de cutiile goale de bere, de sticlele de plastic şi de alte ambalaje risipite printre pietre. Curând un puternic miros de peşte rânced ne izbi în nări. Ajunsesem la destinaţie. O clădire lungă, joasă, acoperită cu azbest, stătea cocoţată deasupra unui golfuleţ în formă de potcoavă, în care se zăreau ondulându-se câteva bărci pescăreşti, cu vâslele încrucişate înăuntru. Altele stăteau răsturnate pe nisip. Pe un gard de stuf, dar şi pe nişte pari scorojiţi de intemperii, erau întinse plasele de pescuit, unele de nylon, altele din aţă. Scoici, oase, măruntaie maronii şi solzi uscaţi de peşte se aflau împrăştiaţi peste mai tot locul. Roiuri de muşte se roteau deasupra gunoaielor, în care scormoneau cele cinci-şase găini pestriţe, păzite de un cocoş cu creasta mult lăsată peste ochiul drept acoperit de albeaţă. Cocoşul umbla ţanţoş de la o grămăjoară de murdărie la alta, alungând cu strigătele sale pe cei doi-trei pescăruşi aşezaţi pe stâlpii gardului, sosiţi cu gândul să se înfrupte din festin.

La o masă lungă, înjghebată din dulapi geluiţi, stăteau mai mulţi bărbaţi, aplecaţi deasupra unei table de şah, pe care se zăreau, în loc de piese, cochilii de melci, broaşte ţestoase, crabi şi căluţi de mare. La un capăt al mesei, aşezată pe un scaun neobişnuit de înalt trona o femeie cu o pălărie împodobită cu pene aurii şi o rochie vaporoasă, de culoarea frunzelor căzute. La celalalt, căţeaua Luna.

Ne-am oprit în loc, nedumeriţi descoperind în învălmăşeala de bărbi pescăreşti câteva figuri cunoscute. O parte din vesela noastră ceată ce petrecuse pe terasă se afla la cherhana. Maestrul nostru de ceremonii a vrut, pesemne, să ne facă o surpriză. Cât timp am bântuit, împleticindu-mă cu Val, pe ţărmul mării, el năimise o trăsură în care urcase o parte din şleahtă (cealaltă a venit cu transportul următor) şi, făcând un scurt ocol ajunsese la destinaţie înaintea noastră. De altfel, locul ne era cunoscut. Veneam aici de câteva ori pe săptămână. Uneori în zori, când pescarii reveneau cu bărcile din larg, altădată la lăsarea serii. Aduceam cu noi proviziile de mâncare şi băutură. Multă băutură. Pescarii ne ospătau cu saramură; borşul de peşte, pregătit cu multe mirodenii, era servit, de obicei, la sfârşit, înainte de plecare.

Pe faţa noastră se putea citit nedumerirea. Nu ne aşteptam, totuşi, să-i găsim aici pe tovarăşii noştri de la pensiune. Fabian, maestrul nostru de ceremonii, ca să înveselească atmosfera, apăsă pe telecomandă şi brusc, din cele două boxe, ascunse undeva sub streaşină, izbucni glasul gâjâit al lui Vali Vijelie. şi aşa urechile ne vâjâiau din pricina mahmurelii şi a valurilor ce se auzeau mereu izbindu-se de ţărm… Manelele erau tot ce ne lipsea, ca să punem capac nopţii nedormite. Chipul lui Val fu străbătut de o grimasă. Făcându-ne parcă în ciudă, maestrul nostru de ceremonii scoase un chiuit şi se apucă să joace tananica.

Pretextând oboseala, am dat să ne retragem…

Eu zic să nu vă grăbiţi încă să daţi bir cu fugiţii. Mai aşteptaţi un pic, spuse doamna Scrumeda. V-am mai pregătit şi o surpriză… Eşti bun, Faby, i se adresă ea maestrului nostru de ceremonii, să te duci să vezi dacă platoul e gata? Până atunci puteţi servi un grog, ca să vă mai limpeziţi ochii…

Făcând o reverenţă în faţa scaunelor, Fabian, maestrul nostru de ceremonii, închise cd player-ul şi se îndreptă spre uşa cuhniei, mascată de o plasă de tifon, în jurul căreia roia de acum un nor gălăgios de muşte.

Hai, curaj, apropiaţi-vă, ce staţi aşa spăşiţi?! Nu vă mănâncă nimeni… Poftim, aveţi aici două pahare…

Ne-am apropiat de masă şi am ciocnit. Doamna Ignes ridică şi ea paharul, vărsând câteva picături în nisip, în amintirea sufletului lui Alpepino, care trebuia să fi fost undeva pe aproape. Dinăuntrul cuhniei se auzea un zdrăngănit de linguri şi cuţite. Apoi, după un timp, perdeaua de tifon fu dată la o parte şi în cadrul uşii apăru maestrul nostru de ceremonii, ducând un platou pe care se afla un somn imens, ornat în chip de sirenă.

Iată şi surpriza, rosti doamna Ignes pe un ton grav, măturând de pe masă cutia de şah şi resturile ce se mai aflau pe ea…

Capul peştelui, ornat cu crabi şi stele de mare, semăna de la depărtare cu un coif de bronz purtat de o amazoană, în timp ce şi bustul fusese ornat cu migală cu tot felul de legume şi fructe exotice, menite să stârnească apetitul oaspeţilor. Două rodii decojite, roşii ca sângele, fuseseră amplasate de o parte şi de alta a „aripioarelor” confecţionate şi ele din două anghile bine rumenite, unse din belşug cu sos alb de vin, sutienul, ca şi bikinii, de altfel, roz-sidefii, fuseseră croite dintr-un rulou de cegă, împănat cu braţe de sepie. Într-o „palmă” în chip de soare, sirena ţinea un arici de mare, iar în cealaltă o broască ţestoasă, presărată cu creveţi, în loc de lună.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist