La drum cu Nichita Stănescu

Nomadismul de serviciu te pune în tot felul de situaţii… Aştept în autogara Basarab din Bucureşti autocarul care să mă readucă, după o zi plină de formalităţi, la Iaşi. În imaginaţia mea, „autogara Basarab” ar fi trebuit să fie un loc curat, aerisit, cu de toate. Nu-i. Abia găsesc două localuri dubioase, murdare şi ieftine. Nu strâmb din nas, zic bogdaproste, îmi comand o bere (6 lei cea mai scumpă) şi mă aşez. Scot din rucsac un volum abia găsit într-un anticariat, din seria de Opere Nichita Stănescu, apărut la FNSA, în splendida colecţie „Opere Fundamentle”. Volumul V, cu publicistică, corespondenţă, grafică. Cum să nu mă intereseze efemeridele unui mare poet? Ajung al capitolul „Debutanţi”. Să vă înşir poeţii debutanţi pe care i-a recomandat, în termeni cât se poate de elogioşi, în ultimii săi ani, de regulă în „Luceafărul” şi „Scânteia tineretului" autorul celor 11 elegii: Dumitru Alexandru („un coleg cu iarba şi cu mine”); Mihai Bogdan („pentru că iubita lui MB este însăşi poezia şi măgarul de mine i-o sărutasem”. Aici putea să apese – n.m.); George Canache („Universul lui G.C. are ceva diamantin în el.”); Romeo Cătuneanu („Dintre sute de catarge care-mi bat valurile şi malurile, iată că RC, de la NAVROM-Constanţa, mi-a debarcat digurile şi porturile inimii mele"); Dorin Constantin (probabil medic, poetul nu spune nimic concret despre el, dar perorează despre vederea sângelui şi univers), Simion Cosma („lucrările pe care nu le pot numi nici pictură, nici sculptură şi nici basorelief, lucrările lui SC din această perioadă par scoase din interiorul unui stup”); Filip, poet-copil ("Salut în acest copil neasemuirea cu caprele"); Constanţa Iorga („Tânăra poetă are un condei discret şi o scriitură ingenuă.”); Constantin Menaghe („Poezia populară a ţărânii devine ironie pe asfalt.”); Florentin Palaghia („Versul e păstos ca în Băncilă, dar discret aidoma perioadei aleb a lui Grigoressu.”); Ion Popa Argeşeanu („un strănepot al turlei răsucite”); Mircea Raicopol („o spălare a inimii nu cu săpunul cuţitului, ci cu spiritul înţelegerii”); Theodor Răpan („Închei cu drag.”); Virginia Stoica („E un fior de respect faţă de Poezie, e şi poftă de joacă, în versurile fără vinovăţie ale VS – şi sunt şi neliniştea unei conştiinţe poetice care se naşte. Daca nu mă înşel. Dacă nu se înşală…”); Traian Tal („poezia lui TT este aceea a unui om cultivat cu o amplă deschidere către sensiblitatea modernă, contemporană.”); Iulian Talianu („el este chiar poet”). Ce s-a ales de aceşti autori care s-au infiltrat, episodic, în preajma lui Nichita? Cum de au alunecat ei în uitare sau s-au scufundat în anonimatul cu spor la pensie al Uniunii Scriitorilor? Şi, mai ales, cum de îşi descoperise Nichita, marele poet, atâta generozitate? Am devenit curios, am întrebat. Mi s-a răspuns prompt (Nicolae Breban): „Era forma lui de cinism.” Poate generozitatea să fie o formă mascată a cinismului? Da, poate…

***

Mă gândesc la toate astea. Şi deodată sunt întrerupt. Un tip vine la mine, foarte politicos, nu pare (huh!) cinic. Întreabă, cu o expresie blazată, gen helas, carnea lui e tristă şi a citit toate cărţile (apropo: nu-mi imaginez tristeţe mai strivitoare!!!; de fapt, mi-am dat imediat seama, nu citise toate cărţile, dar îşi băuse toţi banii): „Auzi, nu te supăra! Ce carte citeşti?” Îi arăt. „Aaaa, Nichita Stănescu!”, exclamă de parcă ar fi fost rudă apropiată cu poetul. „Mi s-a părut mie, dar nu eram sigur. Nu, că am mai văzut o carte, arăta la fel şi era la fel de groasă, dar era de Eminescu.” Zâmbesc. „Pot să mă aşez?” „Sigur!” „Auzi, ce caută un tip care citeşte Nichita Stănescu aici?” Rezum: i-am zis că, atunci când nu se poate altfel, când nu e nici o bibliotecă prin apropiere, nu mă feresc de cârciumi. (De fapt, am băgat un mic discurs care l-a destins brusc şi l-a făcut să se uite la mine ca la un frate.) „Bine, dar asta nu e o cârciumă, e o speluncă…” Da, confirm eu bucuros, o bombă, ca în anii 90 la periferie. Mitul Gardul verde, pentru puţinii connaisseurs. Mă rog, vorbim. În jur, fizionomii limpezi, cristal. Zice ceva despre adevăr, zic ceva despre viaţă. Îmi povesteşte ceva despre un fel de poet leneş care stă la el în casă (revendicată), despre soţia ăluia, care e de prin Iaşi sau aşa ceva, de pe la Suceava. Şi râde. Stingher cumva. „Cu ce treabă pe aici?” Ce să răspund, că am avut treabă la Academia Română? Bâigui ceva, dar taie: „Îţi dai seama, asta e aşa, umplutură, cât beau o bere, că nu mă interesează pe mine cu ce treabă eşti tu pe aici. Mai stai?” „Nu, în juma de oră îmi pleacă autocarul.” „Da' pot să fac o poză? Poţi să te întorci, dacă vrei, dar să le arăt la ăştia că pe aici cineva poate să citească Nichita Stănescu. Ce fain!!! Te deranjează?” „Nu, nu mă deranjează!!!” „Uite, poţi să te uiţi”, mă încurajează. „Am mai pozat şi o căţea care abia fătase şase pui. Tot pe aici.” Şi îmi pune sub ochi un telefon antic, mic, cu butoane. Nu mă uit, dar mă amuz. „Extraordinar! Auzi, cineva care citeşte Nichita Stănescu pe aici!  Auzi, dar când mai vii pe aici?” „Nu ştiu. Sincer nu ştiu, dar îmi pare rău că pleacă autocarul…” „Bine, drum bun! Salut, mi-a părut bine.” Şi mie mi-a părut bine! Chiar bine!!!

Concluzie: încă e bine cu Nichita. Nu ştiu cum ar fi fost dacă aş fi citit alt poet. Unul contemporan sau unul mai puţin cunoscut.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română "A. Philippide", Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi