Caută 
1 MIN
Este greu să afirmi ceva cu miez la o înmormîntare. Ce poţi să spui în faţa morţii implacabile? Nimic. Desigur, noi, cei rămaşi în viaţă, vorbim-vorbim. Asta, probabil, din două motive: să ne potolim, ne oblojim cît de cît sufletele în faţa morţii, care ne aşteaptă mai devreme sau mai tîrziu, de care ne temem, oricît am brava noi că sîntem neînfricaţi şi, al doilea motiv să-l pomenim pe cel mort: cu cele bune şi cu cele rele, căci aşa trebuie în faţa lui Dumnezeu.
Cam la aceste lucruri reflectam la moartea Domnului Alexandru Tacu (1931-2019). Despre viaţa Domnului Tacu s-ar putea afirma cum spune chiar Domnia Sa cu modestie într-un mic filmuleţ despre anii parcurşi: „Am iubit, am avut copii, am avut succese, am muncit, am…“. Sub acest „am“ însă se mai ascund în cazul său multe-multe…
Printre alte multele lucruri care se pot spune, Alexandru Tacu a fost un disident autentic, nu unul contrafăcut şi autointitulat, al Iaşilor şi al României, lucru pe care facem tot posibilul (şi sîntem ajutaţi întru aceasta) să-l uităm. Încă din anii tinereţii a luat poziţie critică împotriva comunismului care se instaura. Pentru că nu a vrut să depună jurămîntul de credinţă militară sub steagul sovietic a făcut patru ani de închisoare (dintr-o perioadă de condamnare mult mai mare). În închisorile comuniste a stat şi a învăţat alături de marii luptători anticomunişti ai rezistenţei.
Şicanele şi presiunile din partea Securităţii nu s-au încheiat niciodată pentru Alexandru Tacu şi familia sa. Toate au culminat cu moartea fiului Mălin Tacu, un tînăr eminent în mai multe domenii, chiar în momentul în care familia Tacu a făcut cerere de emigrare în Statele Unite. Despre acest episod, care a nenorocit o familie, s-a mai scris, nu este loc să revin aici. Trebuie de spus totuşi că Domnul Tacu nu a reuşit niciodată să afle ucigaşii fiului său, Securitatea de ieri şi Serviciile de azi şi-au strîns mîinile peste regimuri, ca să-şi apere privilegiile.
Domnul Tacu a iscălit, alături de Dan Petrescu, „declaraţia de la Iaşi“ prin care se protesta împotriva regimului Ceauşescu, declaraţie difuzată la radio „Europa Liberă“ în 9 octombrie 1989. Să ne reamintim cinstit şi cu dreptate: cîţi dintre noi am avut atunci acest curaj?
Domnul Alexandru Tacu a fost autorul cărţii „Revoluţia la negru. Iaşi 14 decembrie 1989, începutul revoluţiei române? – o fraudă!“, în care contesta pretenţiile unor intelectuali ieşeni, că în decembrie 1989 ar fi răspîndit în Iaşi manifeste prin care chemau la o manifestaţie de protest împotriva regimului Ceauşescu pentru data de 14 decembrie 1989. Am prezentat atunci cartea, motiv pentru care am avut destule necazuri. Necazurile mai mari au fost atunci ale Domnului Tacu, care a fost dat, la 80 de ani, în judecată de Cassian Maria Spiridon şi de asociaţia „14 Decembrie 1989“ Iaşi (condusă de Spiridon), dar a cîştigat procesul. Hotărîrea judecătorească nu se pronunţă asupra adevărului istoric legat de evenimentele din decembrie 1989 de la Iaşi, dar stabileşte că Alexandru Tacu s-a păstrat în limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare.
Sigur, ar mai fi multe altele de spus – despre poetul Alexandru Tacu, talent moştenit şi de Mălin, un albatros ucis, şi de fiica Alina, despre familia Alexandru-Ana -Alina Tacu, un exemplu demn de urmat, despre generozitatea şi blîndeţea Domnului Al, de care personal m-am bucurat încă din anii regimului Ceauşescu. Sau să pomenesc de poeţii „cugişti“, pe care Tacu i-a lansat în trecute vremuri şi care, iată, unii l-au „uitat“?
Acum, la vremurile de restrişte politică pe care le trăim şi la moartea unui disident autentic, poate ne vom aminti cît mai mulţi dintre noi de versurile coşbuciene din Rugăciunea unui dac, versuri parcă rostite de însuşi Alexandru Tacu:
Şi-acum bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vînzător vîndut
Să iasă dintre noi!
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
