La vremuri de restrişte, un scriitor ruso-ucrainean (II)

Personajele din Moartea pinguinului al lui Andrei Kurkov dispar pe rând, dar nimeni nu este afectat esenţial de acest joc halucinant cu destinele omeneşti, deoarece, în moarte, mentalul colectiv localizează, fără inutile ipocrizii, logica supremă a existenţei confuze şi lipsite de ţel. Toată lumea pare să creadă – precum unul dintre eroi – că „în fiecare secol sunt cinci ani de abundenţă, după care totul se duce de râpă”. O singură generaţie se bucură de scurtul interval de graţie, umplându-şi biografiile – fie şi temporar – cu semnificaţie. Celelalte trăiesc din nostalgia „trecutului de aur” şi îşi pierd treptat încrederea în viitor. Se deduce astfel uşor faptul că fundalul epic al romanului derivă din panorama sublimată a societăţii postcomuniste. Zic „panorama sublimată”, întrucât nicăieri Kurkov nu se lasă absorbit de tentaţia romanului politic ori măcar a celui social. El surprinde, aidoma unui regizor din şcoala neo-realismului italian, fără excese de caricaturizare sau dramatizare, „normalitatea” unui spaţiu esenţialmente „anormal”. Absurdul stupefiant al realităţii vine din descrierea frustă şi nu din analiza ei. Lumea lui Kurkov s-a obişnuit cu iraţionalul, până la a şi-l asuma ca mod de viaţă. De aici şi impresia de pasivitate a indivizilor în faţa haosului existenţial. Comentează, la un moment dat, relevant, personajul principal, Viktor: „Totul era în ordine sau, cel puţin, aşa i se părea lui. Fiecare perioadă de timp îşi are normalitatea sa, cugeta el. Ceea ce înainte era considerat înspăimântător devenise acum ceva obişnuit, iar oamenii acceptau acest lucru ca normă a vieţii şi continuau să trăiască mai departe, fără a-şi face probleme”. „Normalitatea” vieţii protagonistului este să scrie necrologuri. Nu chiar orice fel de necrologuri. Ziarul din Kiev (bine finanţat!), Ştirile capitalei, îi comandă autorului mediocru Zolotariov (ins solitar, al cărui singur prieten şi companion zilnic e un pinguin, Mişa, preluat de la Grădina Zoologică, atunci când instituţia în cauză şi-a abandonat animalele pe stradă, din lipsă de fonduri) nişte aşa-zise „cruciuliţe” – articole stilizate, despre diverşi reprezentanţi ai vieţii publice ucrainene, redactate (prezumtiv) la dispariţia acestora.

Viktor descoperă însă, gradual, că, de fapt, necrologurile sunt solicitate în avans de ziar (pe când protagoniştii lor sunt încă în viaţă, fără a da vreun semn vizibil de suferinţă), dintr-un exces de zel, se pare, pe cât de sinistru, pe atât de inexplicabil. Mai mult, curierul care păstrează legătura între Viktor şi conducerea publicaţiei, Mişa (tiz al pinguinului domestic şi, de aceea, identificat în roman drept „Mişa-nepinguinul”) dispare, lăsându-şi fiica preşcolară (Sonia) în grija eroului (ulterior, aflăm că el a fost ucis, asemenea multor alte personaje care vin şi pleacă în/din naraţiune într-o succesiune terifiantă). Redactorul-şef al ziarului (singurul care cunoaşte identitatea lui Zolotariov, acesta semnându-şi „cruciuliţele” cu pseudonimul „revoluţionar” Un Grup de Tovarăşi) îi cere şi protagonistului să plece din oraş, până „se va mai aşterne praful”, sugestia subterană fiind aceea că ar fi căutat de o ramură (concurentă) a mafiei locale. Solicitând explicaţii suplimentare asupra naturii muncii sale (excelent plătite de altfel), Viktor primeşte de la şef un răspuns dezarmant: dacă i se va spune adevărul complet vreodată, înseamnă că nimeni nu va mai avea atunci nevoie de el, devenind fatalmente dispensabil. Ca atare, scriitorul de necrologuri – asumându-şi „normalitatea” propriei istorii – se ascunde, pentru o vreme, împreună cu Sonia şi cu pinguinul Mişa, în casa periferică a unui amic, poliţistul Serghei (mort şi el mai târziu „la datorie”, în Moscova, şi revenit acasă, sub formă de cenuşă, într-o urnă metalică). Delirul existenţei individuale a lui Viktor – delir proiectat, desigur, pe ecranul unei existenţe comunitare la fel de halucinante – se dezvoltă în acelaşi ritm nespectaculos, „normal”, s-ar putea spune, cu terminologia personajelor înseşi. Intrat în legătură cu un „pinguinolog” din „vechiul regim” (pentru a afla mai multe despre nevoile lui Mişa), scriitorul ajunge să-l îngrijească pe bătr-n, pentru scurt timp, să-l înmorm-nteze (atunci c-nd acesta se stinge, de cancer, într-o mizerie cruntă) şi, mai ales, să-i respecte ultima dorinţă (aceea de a-i incendia apartamentul, cu toate manuscrisele cercetărilor lui de o viaţă – pentru a nu fi citite, cu ochi neiniţiaţi, „de alţii”). Primeşte mii de dolari (în circumstanţe neclare: este vizitat noaptea de persoane misterioase, care deţin chei „universale”, „potrivite” la toate încuietorile publice şi private din Ucraina şi care îi lasă colete cu tot felul de bunuri şi obiecte), alături de un pistol automat, şi face comisioane (cu tentă conspirativă) pentru redactorul său şef – dispărut, ironic, la rândul lui, din oraş pentru o vreme, până „se aşterne praful”. (Va urma)

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi