Literatură şi memorie

Proza paşoptistă are o relaţie specială cu trecutul, făcând parte din proiectul unei generaţii care construieşte România modernă cu instituţiile ei şi care ştie că, înainte de a-i desena viitorul, este obligată să îi administreze, într-o formă coerentă, potrivită ideologic, tradiţia. De aceea, ea este dominată de memorie, fie una proprie (nu întotdeauna), fie, cel mai adesea, una moştenită, proiectată în memorie culturală, care legitimează efortul contrucţiei de sine al unei naţiuni. Din tensiunea dintre memorie (mult mai autoritară) şi imaginaţie a luat naştere proza românească de ficţiune. Mihai Zamfir consideră că ponderea elementului documentar este atât de mare, încât se poate vorbi de o „incapacitate de invenţie” a prozatorului de secol XIX, considerat, în privinţa prozei, unul „al memoriei”. Criticul explică şi faptul că speciile genului epic condiţionate de ficţiune, „înalt-imaginative”, precum romanul, nu sunt cultivate de primii noştri prozatori tot prin dependenţa acestora de experienţa directă sau foarte apropiată. Nuvela ar fi, în această logică, „angrenată în memorie, de preferinţă în memoria comună şi anonimă, din care se detaşează un unic exemplar”. Ceea ce se observă este natura hibridă a multora dintre proze sau dintre aşa-zisele nuvele: cele din Păcatele tinereţelor (mai ales Cum am învăţat româneşte) sau Negru pe alb ale lui C. Negruzzi. Naratorul fie se identifică direct cu autorul, invocând aspecte verificabile din istoria familiei sale, fie îşi asumă un statut echivoc, de martor al întâmplărilor povestite, departe de imparţialitatea unui narator omniscient, specific ficţiunilor realiste (cazul nuvelelor Zoe sau O alergare de cai, în care prezenţa naratorului ca personaj este marcată în mod repetat). Cele câteva proze ale lui Mihail Kogălniceanu suferă de aceeaşi indecizie generică, fiind, în fond, memorii discret deghizate. Soirées dansantes (Adunări dănţuitoare) este, deşi prelucrează în mod deschis cartea lui Jacques Raphael, Les soirées dansantes de Paris, ou le livre de cent et un, un text memorialistic, pigmentat de portrete caricaturizate, satirice, dar şi de o neascunsă nostalgie faţă de Moldova arhetipală, dinaintea secolului al XIX-lea, încă nedeschisă către civilizaţia occidentală. Tânărul scriitor surprinde exact trecerea de la un model de civilizaţie la altul, amestecul de tradiţii, furia imitaţiei necritice – teme prezente la majoritatea scriitorilor paşoptişti. Cele mai reuşite texte literare ale lui Kogălniceanu, Iluzii pierdute. Un întăi amor şi romanul neîncheiat Tainele inimei sunt, în ciuda unei bune asimilări a modelului balzacian, tot memorii deghizate. Naratorul e implicat, e un martor al celor povestite. Atitudinea sa e a unui moralist, mereu gata să sancţioneze prin caricatură defectele contemporanilor şi să le opună buna conduită a celor vechi. Kogălniceanu priveşte, ca mai toţi scriitorii contemporani lui, cu un ochi către societatea sa, iar cu celălalt către literatura franceză, din care împrumută strategii, subiecte, uneori şi fraze. Dar această influenţă nu afectează structura documentară a textelor. Primele pagini ale romanului Tainele inimei refac atmosfera Iaşilor din 1844, cu dealul Copoului, locul de promenadă predilect al noii protipendade occidentalizate, plin de praf, cu ispititoarea cofetărie a lui Felix Barla. Există însă, ca un simptom al lipsei de experienţă a prozei autohtone, un amestec de pespectivă: naratorul omniscient al lui Kogălniceanu este mai curând un memorialist, vocea sa nu e una impersonală, ci mai curând vocea orgolioasă a autorului, care ţine, la un moment dat, să-şi facă simţită prezenţa în text. Mare parte din proza lui Vasile Alecsandri, considerată de G. Călinescu mai viabilă decât poezia sa, e alcătuită fie memoriale de călătorie (Călătorie în Africa, O primblare la munţi), fie din proiecte epice mai ample, neîncheiate, care toarnă într-o convenţie împrumutată de la romancierii francezi, un material autobiografic (Dridri, Mărgărita). Cele mai interesante sunt însemnările de călătorie, prozele a căror principală strategie este evocarea, precum Balta Albă, Vasile Porojan sau Iaşii la 1844. Alecu Russo este cel mai melancolic dintre paşoptişti, idealizând trecutul copilăriei în Amintiri. În celelalte scrieri memorialistice (Piatra Teiului, jurnalul Soveja) autorul contemplă prezentul, evocă figuri, locuri demne de o conservare mai pregnantă în memorie. În Studie moldovană mărturiseşte un program care nu e numai al lui, ci al întregii lui generaţii, care e pusă în faţa unei rupturi de trecut. Mai mult decât atât, adoptarea promptă a modelelor occidentale în dauna conservării celor „strămoşeşti”, formate într-o cultură orientală este considerată o formă de anulare a identităţii şi o pierdere a rădăcinilor. Literatura trebuie să devină o arhivă vie, un martor al trecutului, o formă de administrare a tradiţiei organice: „Avem dar o datorie sfântă, firească şi naţională a culege viaţa părintească privată; nenorocirea literaturii, pedantă în silogism, pedantă în condei, pedantă în idei, care ne îneacă şi omoară în ţările române închipuirea sub o ridicolă ingeniozitate a cuvintelor, nu vine din altă pricină decât din neştiinţa tradiţiilor vieţii strămoşeşti”. Prin urmare, misiunea scriitorului este să fixeze trecutul într-o formă cât mai frecventabilă a memoriei colective. Dacă o astfel de misiune este asumată, e limpede că principala sa posibilitate discursivă este cea memorialistică. Prin urmare, cultivarea memoriei de către generaţia paşoptistă are o motivaţie ideologică, nu se lasă explicată doar prin mijloacele restrânse, firave de a crea literatură de ficţiune, prin orientarea pragmatică, instinctivă către o sursă de inspiraţie aflată la îndemână: aceea e experienţei directe. Interesant este că memorialistica paşoptiştilor nu este simptomul unui apetit special pentru confesiune, pentru dezgolirea intimităţii, pentru proiectarea eului în afară. Dimpotrivă, scriitorii secolului al XIX-lea au o reţinere principială în această privinţă. Îi interesează experienţele exemplare, cele care pot fi instrumentalizate într-o cauză comunitară. Îşi consemnează impresiile de călătorie în ţară pentru a educa, descoperind ei înşişi că sunt străini faţă de o realitate (geografică, dar şi mentalitară şi, în ultimă instanţă, lingvistică) de care s-au rupt odată cu orientarea către Apus şi adoptarea unui model de civilizaţie care nu a fost metabolizat de „popor”. Memoriile lor au un resort constructiv, acela de a elabora imaginea coerentă a unui trecut şi a unui prezent care ar trebui să alcătuiască un tot. De aceea, înainte de a fi confesive, aceste scrieri sunt ideologice, eul lor nu este unul personal, ci unul colectiv.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi