Liviu Ioan Stoiciu şi lumea sa

„Nu mă consider un ales al sorţii, scriind; din contră, îmi blestem zilele că nu pot şi eu să mă bucur de viaţă din cauza suferinţelor provocate de creaţia literară… Mă plâng adeseori în particular că scrisul m-a îngropat de viu. Pe de altă parte, trebuie să recunosc, mă simt norocos, că dacă n-aş fi scris, n-aş fi ceea ce sunt… Sunt convins că până la sfârşitul-sfârşitului voi rata tot-tot (aşa e scris în scriptele zodiei), dar cel puţin am încercat să-mi salvez sufletul scriind, crezând în funcţia spirituală a omului mai mult decât în cea materială. Poate am fost un căutător de aur în limbajul curent (în subsolul muntelui limbii române, cuvintele având putere dumnezeiască) – tot scriind – că n-am găsit Calea pe drumul parcurs până azi, ridic din umeri. Nu? Atât mi-a fost mie dat să găsesc. Am transformat scrisul într-o meserie liberă (eu n-am altă meserie). Scrisul e problema mea, n-are nimeni treabă, poate e o pedeapsă moştenită, binemeritată. Scriu spontan în continuare. Cât voi mai putea ţine în viaţă această îndemânare naturală, voi scrie să mă amăgesc iar şi iar că n-am trecut prin această lume degeaba. Uneori am impresia că, scriind, sunt un mijlocitor între lumea asta vizibilă şi lumea cealaltă, invizibilă. N-am atâta minte să fiu mare şi tare, dar scriind îmi pun inima pe tavă”

Se înţelege, că poetul îşi pune inima sa mustind de amărăciune, împingând-o în faţa ochilor cititorului. Citeşte-mă, îl îndeamnă el, şi ai să vezi ce sunt, şi ce nu sunt.

Liviu Ioan Stoiciu scrie cu frenezia unui maniac proaspăt scăpat de la ospiciu sau, mai degrabă, scrie ca un posedat. Şi când spun posedat, mă gândesc la personajul Kirilov din Demonii lui Dostoievski, obsedat de sinucidere.

În fiecare clipă Liviu Ioan Stoiciu e pregătit să se sinucidă. Credinţa oarbă în scrisul său îl împinge mereu spre limite. Un brici ascuţit sau un pistol cu gloanţe oarbe de hârtie turnesol, dar şi alte ustensile ale morţii, achiziţionate cu mari sacrificii, probabil pe cale telepatică, stau mereu în preajma lui. Ca un condamnat la moarte, el stă legat la ochi pe un scaun fără spătar, şi aşterne într-un carneţel cu coperte albastre ultimele sale gânduri, în timp ce încearcă să-şi descifreze viitorul în bobii de fasole risipiţi pe masă, într-o ordine pe cât de aleatorie, pe atât de precisă. Întotdeauna viitorul lui Lis e crispat şi sumbru. Cum sumbru e şi prezentul, pe care abia dacă îl suportă. Lighenaşul de aluminiu pe jumătate plin cu apă scursă din streşini în care s-au stins câţiva cărbuni şi cositor îi potenţează inspiraţia şi angoasa.

Fiecare literă pe care o scrie îl apropie de clipa finală. Gândul sinuciderii conferă spiritului său o forţă colosală, ce ar putea să mişte munţii şi din loc sau să întoarcă apele la obârşie. În modestia sa funciară sau, mai degrabă, funerară, dobândită prin nenumărate exerciţii de asceză, poetul se mulţumeşte să clatine scaunul şi masa, determinându-le să execute mişcări, sacadate, propulsate de ritmul nevăzut al gândurilor sale. Sau, tot printr-un exerciţiu de concentrare lăuntrică, reuşeşte să îngheţe apa fierbinte din lighean, acoperindu-o cu broboane de sudoare în care mustesc diverse litere şi cifre cabalistice.

Scriind, Liviu Ioan Stoiciu nu ignoră realitatea, ci se lasă absorbit de ea. Îl interesează orice amănunt insignifiant al vieţii sale, dar şi al vieţii altora. Chiar şi atunci când îşi duce mâna cu lingura la gură, Liviu Ioan Stoiciu consemnează, fie în jurnal, fie într-o poezie, acest fapt. Citindu-i scrierile vom descoperi cu uimire că nimic nu rămâne neconsemnat. Parcurgându-i opera vom ştii cu exactitate ora, minutul sau secunda, la care poetul a mâncat, s-a bărbierit, s-a spălat pe dinţi, a tras apa după el sau a făcut amor. Modul său de funcţionare poetic e întrutotul asemănător cu cel al unui seismometru ce înregistrează mişcările solului prin intermediul unei gheare ce zgârie o foaie de hârtie afumată la lumina lunii înfăşurată pe un tambur ovoidal.

Seismometrul înregistrează mişcările solului, poetul Liviu Ioan Stoiciu trepidaţiile nevăzute ale eului său subteran.

Ca şi sinucigaşul de elită Kirilov, el crede nu în viaţa veşnică de după moarte, ci în veşnicia clipei de aici, când „timpul încetează să mai curgă” şi clipa se opreşte în loc.

Kirilov este ferm convins că atunci când omul „în integritatea lui, va atingea fericirea, timpul va înceta să mai existe, pentru că nu va mai fi nevoie de el.” Şi convingerea aceasta îl împinge spre sinucidere.

Liviu Ioan Stoiciu, dimpotrivă, întoarce cu obstinaţie obsesia sinucigaşului lui Dostoievski pe dos. În sensul că el nu crede în fericire, ci în nefericire veşnică. În suferinţa şi convulsiile pe care ţi le provoacă starea de angoasă autoimpusă.

În fiecare clipă, Liviu Ioan Stoiciu e pregătit să apese pe trăgaci, dar un fel de reflex îl opreşte să-şi ducă gestul până la capăt. Gândul că odată cu glonţul pornit pe ţeavă revolverului ce îi va zdrobi ţeasta, mâna sa nu va mai putea consemna pe coala de hârtie afumată locul, ora, minutul şi secunda sfârşitului, şi senzaţiile pe care le vor simţi trupul său cuprins de agonie, îl determină să lungească la infinit clipa fatală.

În Demonii lui Dostoievski, Kirilov îi mărturiseşte lui Stavroghin: „Omul e nefericit pentru că nu ştie că este fericit. Asta-i tot, tot. Cine izbuteşte să afle devine îndată, imediat, în aceiaşi clipă fericit.”

La Liviu Ioan Stoiciu, lucrurile se petrec ca într-o oglindă deformată: omul fericit se simte întotdeauna nefericit, şi aceasta pentru că el ştie că nefericirea ţine de infernul său interior care conferă mustrărilor de cuget mai multă veşnicie decât clipele de fericire. De aici şi tânguirea sa.

„Unii cred că sunt asiguraţi de atingerea aripii îngerului şi că se simt transportaţi într-un alt spaţiu atunci când scriu, afirmă el. Sincer, eu nu simt nici o atingere divină când scriu, mai degrabă am senzaţia că elimin din mine o toxină, un rău nedefinit (va să zică sunt consumat de flăcările iadului interior la masa de scris). Aş fi fericit dacă aş şti să fac altceva decât să scriu. Habar nu am cum am ajuns să scriu, nici de la ce mi s-a tras… N-am nici o explicaţie,scriu, pur şi simplu scriu.” Şi tot Stoiciu: „N-am încetat de la 13-14- 15 ani să tot scriu, la 23 de ani (în 1973) am luat seama că m-am ratat la masa de scris şi am avut şapte tentative de sinucidere – şi tot nu m-am învăţat minte, am scris mai departe.”

„Vezi păinjenul care umblă pe acest perete – îl întreabă la un moment dat Kirilov pe Stavroghin – , îl privesc şi-i sunt recunoscător pentru faptul că umblă.”

Dacă ar fi în locul lui Kirilov ar fi vorbit Stoiciu, el i-ar fi spus lui Stavroghin: „Vezi păianjenul acela care ţese deasupra creştetului meu o pânză nevăzută, îl privesc şi mă îngrozesc, fiindcă pânza lui nevăzută seamănă cu scrisul meu.”

„N-am memoria începutului absolut. Azi, privind în urmă – afirmă Stoiciu -, conştientizez doar dimensiunea personală a opţiunii de a scoate reviste ale mele la 13-14-15 ani (1963-1964-1965, până în 1967 ). Am luat seama acum, la bătrâneţe, că de fapt în aceste reviste ale mele am debutat cu poezie, proză, teatru, publicistică… erau datate şi aveau un preţ. N-am nici o explicaţie. N-am crescut cu bibliotecă în casă, nici cu publicaţii literare.”

 Chiar dacă nu are memoria începutului absolut, cu siguranţă, Liviu Ioan Stoiciu posedă memoria sfârşitului. De aceea, consemnează totul, dorind ca sfârşitul să fie infinit.

Regretul lui subînţeles e legat, probabil, de faptul că nu va putea asista iremediabila apocalipsa ce urmează să se abată peste lume. El ar vrea să asiste la clipa funestă când întreaga creaţie se va prăbuşi în hău pentru a consemna acest fapt în jurnalul său postum. Gândul acesta îl face să jubileze. Un alt regret vine de la faptul că a avut neşansa de-a se naşte, cum ar fi voit, dar zodia i-a fost potrivnică, nu înainte, ci după marele Bing Bang. Când s-a născut Lis, lumea era dejă făcută şi chiar desfăcută pe alocuri.. Dacă ar fi avut această şansa, am fi avut o consemnare aşternută la cald, conţinând toate impresiile şi premoniţiile sale privind zgomotul propagat de unda de şoc, precum şi consecinţele nefaste ale începutului unei lumi asupra psihicului său, descrise cu lux de amănunte, în jurnalul său intim depozitat în interiorul biroului său prevăzut cu o infinitate de lacăte şi de sertăraşe.

Dar, cine ştie, poate că într-o altă existenţă ce-i va fi sortită, Liviu Ioan Stoiciu va avea şi această ocazie. Opera sa de până acum ne creează impresia unei scrieri infinite.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist