Alexandru Ciplinschi s-a născut prematur. Avea 7 luni şi 890 de grame când şi-a umplut prima dată plămânii cu aer. Iar vineri, 17 noiembrie, la Maternitatea „Cuza Vodă”, s-a întors la momentul de sărbătoare organizat de spital, să le mulţumească medicilor cu care a păstrat legătura de-a lungul anilor.

Alexandru Ciplinschi s-a născut la 7 luni şi avea 890 de grame 

„Să fii prematur nu e o boală, nici un defect. E o binecuvântare să ajungi pe această lume, chiar dacă ţi se pune o etichetă cu viitor incert. Dar cu ajutorul familiei, a echipei medicale de neonatologi şi a lui Dumnezeu ajungi să dai bucuria mai departe. Vreau să vă zic că calităţile unui prematur le-am aflat şi le-am descoperit pe parcursul vieţii. Sunt în clasa a VIII-a şi trebuie să dau un examen la final; am crezut că voi ceda din cauza stresului, dar prematuritatea mi-a dat un dar: pot să rezist stresului. Dacă dacă am rezistat morţii de la nici o zi, cred că pot supravieţui şi unui examen”, rosteşte Alexandru, privindu-i în ochi pe medicii maternităţii.

Întâlnire în mov: culoarea speranţei

Întâlnirea emoţionantă din amfiteatrul maternităţii a fost pictată în culoarea mov: pe îmbrăcămintea medicilor, în zecile de baloane cu heliu sau fără care erau presărate între bănci şi pe catedra din faţă. Aceeaşi uniformă mov era purtată şi de dr. Anca Bivoleanu, amfitrionul evenimentului, care a explicat că cel mai mic copil născut avea 450 de grame. A supravieţuit, dar a rămas cu sechele neuromotorii, suferind de diplegie spastică.

Managerul spitalului, ec. Robert Dâncă, alături de dr. Anca Bivoleanu

„Ideea sărbătoririi acestei zile este de a trage un semnal de alarmă: nu e nicio fericire pentru o familie care stă 5 – 6 luni de zile în spital şi pleacă acasă cu un copil care necesită îngrijiri speciale. Asta vrem să marcăm, să atragem atenţia opiniei publice asupra prematurităţii şi să punem totul sub culoarea mov, a speranţei: sperăm să aibă o viaţă fără probleme, o calitate a vieţii ca oricine altcineva”, a precizat dr. Anca Bivoleanu, medic primar neonatolog şi şeful Secţiei Neonatologie II.

Iar în debutul evenimentului a fost adus un omagiu prof. dr. Maria Stamatin, fondatoarea Terapiei Intensive de Neonatologie, care a ieşit între timp la pensie, după ce „şi-a dedicat viaţa acestei secţii, a fost visul ei frumos”.

„Doctorul mi-a spus: «Puştoaică e la 9 kilograme, nu la 900 de grame»“

Unul dintre vorbitorii de la eveniment a fost chiar un medic specialist – dr. Alexandra Trifan, care s-a născut la rândul ei prematur, având 900 de grame. A venit pe lume într-un moment în care neonatologia nu avea condiţiile performante de astăzi: nu exista o metodă bună de a hrăni copiii, nu exista un suport de ventilaţie.

„Era multă improvizaţie. A fost greu, dar nu imposibil, să înveţi să lupţi cu puterile tale firave, alături de mamă, personalul medical şi Dumnezeu. Reuşeşti să răzbeşti, iar apoi timpul are răbdare şi viaţa te învaţă ce înseamnă putere şi voinţă. Am învăţat să lupt alături de cei mai mici şi nobili pacienţi: viaţa e frumoasă mereu văzută prin ochii şi alături de prematuri”, a povestit dr. Alexandra Trifan.

În secţia în care viaţa se numără în sute de grame şi în zile, unul dintre lucrurile pe care l-am observat şi la pacienţi, şi la mame, este încrederea, voinţa, dar şi o credinţă puternică. Oana Crică, mama Anastasiei, de 11 ani, care s-a născut, după cum a spus chiar ea, „cât o sticlă de cola”, le-a spus copiilor din sală că niciunul dintre ei nu a văzut cristelniţa. Pentru că botezul unui prematur e o slujbă în doi paşi: prima se face în incubator, în cazul în care prognosticul cel mai sumbru se adevereşte şi mama nu reuşeşte să plece cu copilul acasă. A doua se face ca o completare, ulterior, dar nu după ritul clasic.

Oana Crică, mama Anastasiei, de 11 ani

„Am venit la medic, să îmi văd fata, şi i-am spus că eu sunt mama puştoaicei de 900 de grame. Şi el mi-a tăiat piuitul: «puştoaică e la 9 kilograme, nu la 900 de grame».

Anastasia, 11 ani și 3 luni

A fost o perioadă grea, trebuia să mă învoiesc, eram din trei în trei ore la spital, uneori nici nu mai mergeam acasă, era o cafenea în apropiere şi aşteptam acolo. Aveam senzaţia că nu fac la fel de multe ca personalul medical, că meseria mea de mamă nu este completă şi ei fac mai mult decât mine. Ei asigură, de fapt, supravieţuirea copilului. Apoi, când veneam la controale, în primii doi ani, tot întrebam pe cine găsim astăzi, ce doamnă doctor va fi, ca şi cum ne dădeam întâlnire cu prieteni foarte buni”, îşi aminteşte Oana.

Povestea Mariei, singura mamă cu tripleţi născuţi prematur la Iaşi

Şi mamele au format o comunitate strânsă între ele, după ce au stat internate 30 – 40 de zile împreună. Acesta a fost şi cazul Mariei Hudema care, când a intrat în amfiteatru, a fost recunoscută imediat de medicii care au tratat-o în urmă cu opt ani, la spital, dar şi de mămicile care aşteptau la uşă, ajungând un pic mai târziu. Cazul Mariei este unic în istoria maternităţii: este singurul caz de tripleţi născuţi prematur, la 34 spre 35 de săptămâni. Teodor, 1,8 kilograme, Alin, 1,7 kilograme, şi Miriam-Victoria, 1,5 kilograme.

Mariei Hudema alături de tripleții născuți prematur. Cazul este unic în istoria maternităţii

Maria a avut varianta, când a auzit că este însărcinată, să renunţe la unul dintre embrioni ca să se asigure că ceilalţi doi se vor dezvolta cu şanse mai mari până aproape de termen. A refuzat. „Am spus că mergem şi că trebuie să fim toţi, cu credinţă înainte”, povesteşte femeia.

„Eram pregătită, dar a fost o naştere pe neaşteptate. Am venit la spital, mi-a spus domnul doctor că mă internează pentru nişte analize, apoi a venit la mine şi a zis: hai că te operez. Nu am avut timp să mă pregătesc psihic aproape, dar am fost optimistă. Copiii s-au născut pe 15 decembrie. Am stat de Crăciun, de Anul Nou, de ziua mea de naştere şi de ziua soţului internată în maternitate. Aşa a fost”, spune Maria.

Cea mai mare bătaie de furcă i-a dat Miriam, care nu voia să ia în greutate şi a rămas în maternitate, deşi Maria a fost externată cu cei două băieţi. Într-un final, când a fost externată şi Miriam, devenise veterana secţiei. S-a decis să dea copiilor numele bunicilor: băieţii s-au ales fiecare cu câte un bunic, iar Miriam cu numele de la ambele bunici.

„Când eşti la maternitate redescoperi încă o dată credinţa în Dumnezeu şi îţi aduci aminte că lucrează prin oameni. Mi-a plăcut de cadrele medicale, erau foarte credincioase, îmi spuneau că noi facem tot ce putem, dar rugaţi-vă şi totul va fi bine. Băieţii sunt foarte activi, fac sport, gimnastică, karate, iau locul 1, sunt hiperactivi, mereu în mişcare”, a mai spus Maria Hudema.