Maastrichtul, Brexitul şi starea Uniunii Europene

La un sfert de veac distanţă asistăm în această perioadă la reverberaţiile provocate de Tratatul de la Maastricht, semnat în februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 2013. Atunci s-a născut Uniunea Europeană, ca şi continuatoare a fostei Comunităţi Economice Europene (CEE). Schimbarea de nume era departe de a fi doar una de natură semantică, era vorba de un pas fundamental. Tratatul consfinţea trecerea de la o formulă instituţională cu un spaţiu pan-european de comerţ liber la un proiect ambiţios de integrare politică a unei părţi importante din Europa. Inclusiv, după cum s-a văzut ulterior, prin adoptarea unei monede unice. Margaret Thatcher, care a declarat că ea nu ar fi semnat niciodată Tratatul de la Maastricht, a sprijinit atunci un grup rebel din Partidul Conservator care se opunea intenţiei primului ministru de atunci, John Major, care o înlocuise în fruntea partidului, de a-l semna în numele Marii Britanii, alături de alte 11 state. Până la urmă, John Major a repurtat un succes la limită, însă, iată, 25 de ani mai târziu, Regatul Unit urmează să părăsească UE, la sfârşitul lunii martie 2019.

Şi, în bună măsură, atât Brexitul cât şi ruptura transatlantică sunt o consecinţă a deciziilor luate atunci. De altfel, promotorii Brexit-ului consideră că Tratatul de la Maastricht a deschis „drumul către vasalitate” pentru ţara lor, prin integrarea acesteia într-o structură federativă dominată de Germania şi Franţa. Trebuie să spus că opoziţia faţă de acest proces de integrare politică nu s-a limitat doar la Marea Britanie. Danezii au respins iniţial acordul, prin referendum, dar acesta a trecut ulterior, la a doua încercare, după ce au fost operate unele modificări asupra textului acestuia. Şi până şi în Franţa referendumul organizat atunci a trecut la limită.

Filosoful olandez Luuk van Middelaar, un fost colaborator al primului preşedinte al Consiliului European, Herman van Rompuy, făcea în acest context o remarcă interesantă. „În 1945 britanicii erau cel mai bine poziţionaţi să decidă cursul evoluţiilor de pe continent, însă au ratat această ocazie”. Se face adesea trimitere la un faimos discurs ţinut de sir Winston Churchill la Zurich, pe 19 septembrie 1946, în care a vorbit despre un partenariat franco-german ca punct de plecare pentru un proiect al unei Europe Unite. În care însă el nu credea că Marea Britanie trebuia să se implice direct. „Suntem alături de Europa, dar nu ca parte a ei”. Însă contextul de atunci şi cel de acum sunt profund diferite. La acea vreme Londra era încă capitala unui Imperiu, cea mai importantă ţară din partea vestică a unui continent care se confrunta cu ameninţarea Uniunii Sovietice. Aproape trei decenii mai târziu, când Marea Britanie a intrat totuşi în CEE, situaţia era una radical diferită. Imperiul se evaporase, ţara era complet vlăguită economic, fiind nevoită să apeleze la asistenţa FMI. Şi oricum acest lucru a fost posibil doar pentru că nu mai era generalul Charles de Gaulle în fruntea Franţei. Preşedintele francez se opusese vehement demersului considerând că Londra era un cal troian al Washingtonului în Europa. E însă greu de spus cât din revirimentul economic spectaculos al Marii Britanii s-a datorat apartenenţei la CEE şi cât reformelor radicale promovate de dna Thatcher. Însă, e cert că în acest moment Marea Britanie este a doua economie din Europa, după cea a Germaniei, egală ca pondere cu ultimele 19 economii din UE luate la un loc, şi alături de Franţa este singura putere militară occidentală europeană care contează cu adevărat.

Franţa îşi dorea de mult o formulă de tipul Statele Unite ale Europei, pe care să o controleze alături de Germania. “Imperiul European”, despre care a vorbit recent ministrul de finanţe francez, Bruno Le Maire, care să devină în timp un rival al Statelor Unite. Însă acest obiectiv strategic a trebuit pus la sertar din cauza Războiului Rece. Reunificarea Germaniei, imposibilă fără sprijinul american, când George H.W. Bush a trecut peste rezervele majore exprimate de Margaret Thatcher, a readus însă în discuţie proiectul unei Europe Occidentale înglobată într-o structură instituţională de tip federal, în jurul unui nucleu franco-german. Pe atunci Europa de Est nu intra în calcule. Prezenţa Marii Britanii în UE, care a privit dintotdeauna cu multă reticenţă acest demers a complicat lucrurile. Probabil că eforturile semnificative depuse de Tony Blair, un mare promotor al extinderii către Est, au avut în vedere tocmai blocarea acestui proces de integrare politică. Fără succes însă. Sub presiunea unor lideri europeni şi a establishment-ului de la Bruxelles demersul de integrare a continuat. Bruxelles-ul găzduieşte astăzi zeci de mii de funcţionari europeni şi o sumedenie întreagă de instituţii care impun reglementări obligatorii pentru ţările membre, adesea într-o măsură mai mare decât o face administraţia federală de la Washington în relaţia cu statele americane.

Aşa s-a ajuns, aproape inevitabil, la situaţia de astăzi în care Marea Britanie a decis să părăsească UE, pentru că era greu de crezut că Londra va accepta să se topească politic într-o entitate controlată de la Berlin şi Paris, iar relaţiile transatlantice au ajuns într-o fază critică. În fapt, într-o formulă excesiv de brutală, Donald Trump nu face decât să vorbească deschis despre o competiţie reală, nu doar la nivel comercial ci şi în plan geostrategic, pe care într-un mod discret au avut-o de multă vreme în vedere şi unii lideri europeni. Competiţie care nu exclude neapărat, şi nu doar în viziunea lui Donald Trump, alte formule de alianţe geopolitice, în combinaţie cu China sau Rusia. Ceea ce nu ar fi neapărat o surpriză având în vedere ostilitatea cu care o bună parte din opinia publică germană şi cea franceză privesc America.

Ambiţiile geopolitice nutrite mai ales la Paris se lovesc însă de un obstacol major: multe dintre ţările membre din UE, mai ales cele din Est, nu împărtăşesc deloc dorinţa acestora de a într-o competiţie geopolitică cu America, şi nici nu sunt neapărat deranjate de influenţa exercitată de Washington pe continent; din contra, o văd ca o contrapondere, benefică pentru ele, la dominaţia franco-germană. În plus, state ca Polonia, ţările baltice sau România nu-şi fac iluzii în privinţa putinţei sau chiar dorinţei UE de a le asigura securitatea în faţa uni Rusii tot mai agresivă şi mai tentată să-şi extindă sfera de influenţă în zona periferiei continentului.

În plus, în noul context geopolitic, marea problemă este alta: va reuşi să reziste lumea occidentală, modelul ei de societate, bazat pe democraţia liberală, în faţa asaltului Chinei şi Rusiei, pentru că e destul de limpede că dacă alianţele tradiţionale de destramă şansele de succes scad considerabil. Însă acest imperativ fundamental nu pare să fie văzut drept unul prioritar la Bruxelles, dacă ne uităm la maniera în care au fost abordate negocierile legate de Brexit. În Marea Britanie chiar şi cei care nu au votat pentru Brexit sunt profund iritaţi de maniera în care Uniunea Europeană a utilizat Irlanda de Nord ca armă în negocierile cu Londra. David Raab, fostul secretar pentru Brexit, declara recent că la Bruxelles se discută în culise că „pierderea Irlandei de Nord va fi preţul pe care Marea Britanie îl va plăti pentru Brexit”.

Nu e clar cât de credibilă este această acuzaţie însă, dacă această percepţie va câştiga teren, atitudinea Uniunii Europene riscă să devină una dintre cele mai flagrante probe de miopie geopolitică cu consecinţe majore asupra soartei întregului continent, şi chiar a lumii occidentale în ansamblu. Pentru că un „Hard Brexit”, adică părăsirea UE de către Marea Britanie în absenţa unui acord, care devine greu de evitat în acest context, va genera resentimente adânci în rândul britanicilor faţă de restul continentului. Care sunt, în mod nefericit, întărite de alte gesturi arogante inutile ale Bruxelles-ului, precum acela de a anunţa zilele trecute introducerea unei taxe de viză pentru călătoriile britanicilor în interiorul UE. După cum scrie The Standpoint „aliaţii Marii Britanii încalcă astfel una dintre regulile de bază ale decenţei politice: nu exploatezi tendinţele separatiste dintr-o ţară prietenă pentru a o slăbi sau a o destabiliza”. În aceste condiţii britanicii se vor întreba probabil de ce ar trebui să asigure securitatea unor state precum ţările baltice, Polonia sau România, care fac parte dintr-o structură ca UE, care atacă integritatea teritorială a Regatului Unit? În acest punct, o organizaţie ca NATO riscă să devină tot mai puţin relevantă, mai ales că aceste evoluţii au toate şansele să scadă şi apetitul americanilor pentru asigurarea securităţii Europei.

Publicitate și alte recomandări video