Mai treci pe la noi, măi băiete, mă rog la tine!

Niciodată nu mă lăsa să plec cu mâna goală. Cernea câteva site de făină de popuşoi, căta o sticlă de borş acru, un cofăiel cu ouă, uneori un pui, o butelcuţă cu frăguţă albă. A fost penultima oară când am stat de vorbă cu bunica ca-n dăţile trecute. M-a condus cu mama până la poartă şi mi-a spus, oarecum premonitoriu: „mai treci pe la noi, măi băiete, mă rog la tine!ˮ. Ultima noastră întâlnire avea să prevestească suferinţa petrecută înainte de a trece dincolo.

Primele amintiri cu bunica le am înainte de a merge la şcoală, de prin anii ‘80. Era o ţărancă frumoasă, sănătoasă şi vrednică din satul Bohotin, de unde se pare că provine celebra Busuioacă de Bohotin. Era domnişoară când a venit tăvălugul celui de-al Doilea Război Mondial peste liniştea casei părinţilor ei din centrul satului Bohotin. Obişnuia să ne povestească despre nemţii care se refugiau din calea învingătorilor, spăşiţi, ca vai-de-mama-lor. Despre ruşi nu are vorbe bune: brutali, cotrobăiau peste tot după mâncare, băutură şi fete. De frica lor a stat ascunsă cu zilele prin podul casei unor oameni inimoşi, care locuiau departe de centrul satului, undeva sub un deal.

Tot de la bunica ştiu şi episodul tragic cu fetele învăţătorului Străchinaru, care au fost împuşcate în ureche pe motiv că nu au accepat să le necinstească ruşii. Pe data de 5 noiembrie 2017, la Liceul „Lascăr Rosetti” din Răducăneni, cu prilejul organizării simpozionului „Lumina din spatele zidurilor” de către Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, am avut bucuria să-l ascult pe Constantin N. Străchinaru, unul dintre cei trei fii ai învăţătorului Străchinaru, care a trecut prin iadul puşcăriilor comuniste, supravieţuitor al fenomenului „Piteşti”. Bunica mi-a povestit câte a pătimit această familie de oameni cinstiţi şi cumsecade din satul ei.

În anii războiului s-a îmbolnăvit ca mulţi alţii de tifos exantematic. Au pus-o într-o căruţă alături de cei fără suflare. Noroc cu un medic tânăr care a observat că mişca şi a salvat-o. Când a izbucnit pandemia de Covid-19, bunica mergea pe 94 de ani. Suferinţele nu o mai impresionau de fel. A fost o perioadă neplăcută deoarece am trecut mai rar pe la ţară. Stăteam la depărtare, pe butucii din faţa casei, la poveşti, înconjuraţi de flori şi verdeaţă. Nu suferea să ne vadă cu botniţa (masca sanitară) pe faţă. Bunica spunea că „cine are zile trăieşte, cine nu, să fie vrednic de pomenire”.

Chiar dacă a trecut prin suferinţe, nu s-a plâns niciodată. Într-un Ajun de An Nou, cu multă zăpadă şi ger, pe când se îngâna ziua cu noaptea, am pornit cu uratul. Bunica mergea cu o nuieluşă în urma mea să mă păzească de câinii slobozi şi să mă îndrume spre casele gospodarilor ştiuţi ca fiind darnici cu urătorii. Pe derdeluşul care ducea la casa unei rude, şturlubaticii de copii au turnat o găleată de apă să facă gheţuş pentru sanie. Acolo şi-a rupt antebraţul în două locuri. Abia după Anul Nou a mers la spitalul din Răducăneni să-i repare mâna doctorul Ciobănică. Multă durere a mai strâns în acele zile de sărbătoare, dar n-a scos o vorbă, un scâncet, o lacrimă. Aşa a fost, aşa a rămas până la sfârşit.

Odată, am întrebat-o de ce oare a ţinut-o Bunul Dumnezeu îndelungată în zile. Milostenia a fost răspunsul ei. Dacă a văzut un om care n-are ce mânca i-a pus în traistă. Dacă iarna a văzut că nu iese fum din hogeacul unei gospodării, l-a trimis pe bunelu să ducă un braţ de lemne şi să-l lase pe prispă şi tot aşa. N-a fost om aflat în nevoie sau cu vreo întristare, care să-i treacă pragul, şi să plece cu inima goală. Un blid de mâncare, un pahar de vin şi o vorbă bună se găseau întotdeauna. Dacă ar fi să o caracterizez printr-un singur cuvânt, acela e „bunătateˮ.

Când venea vacanţa de vară, ne adunam vreo şapte guri în jurul mămăligii: bunica, bunelu, buniţa (mama ei) şi vreo patru nepoţi, ocazional eram chiar cinci sau şase nepoţi. Nu ştiu cum făcea, dar nu se ridica nimeni flămând de la masă. Era harnică precum o albină. A făcut clacă la mai toate botezurile, cumătriile şi praznicele din sat. Cu bucurie îşi împrumuta ştergarele şi lăicerele pentru a decora locaţia unde urma să se desfăşoare nunta sau botezul. Toată viaţa şi-a câştigat pâinea cu braţele şi picioarele. Vara era cu tăgârţa sub braţ, cu sapa pe umăr, robotind pe orgoarele confiscate/ naţionalizate de comunişti şi transformate în gospodării agricole. Iarna o găseai cu stativele de la războiul de ţesut, cu fuiorul sau cu ghergheful. Ţesea, torcea, depăna, croşeta, cât era iarna de lungă.

Îi era drag când se trezea dimineaţa, atunci când mergea cu oamenii la truda ogorului, la ceasul prânzului, când se aşezau toţi grămadă în jurul ştergarelor întinse pe pământ, pe care punea fiecare ce-avea de ale gurii: mămăliga tăiată cu aţa în forma crucii, turte pe plită, ceapă, fasole, cartofi, brânză, ouă. Carnea era un lux, pentru zilele de sărbătoare, la praznicile împărăteşti. Mâncau modest, dar cu poftă şi cu multă voie bună. Se povestea, se făceau glume, se râdea cu poftă, apoi se sileau pentru treaba din partea a doua a zilei. Trăiau în armonie, unii cu alţii, cu dobitoacele din bătătură, cu natura. De la bunica am învăţat să fiu cumsecade, milostiv, să respect munca grea a oamenilor simpli de la ţară.

Bunelu Chirilă a participat la cel de-Al Doilea Război Mondial, luptând pe Frontul de Răsărit, împotriva sovieticilor. A fost luat prizonier şi a stat patru ani în lagăr la sovietici. Pe bunica a cunoscut-o la o întrunire politică. Bunelu era simpatizant al partidelor istorice şi un monarhist convins. A fost un apropiat al preotului Petru Diaconu, parohul din satul Bohotin, care a făcut puşcărie politică pe vremea comunismului. Pentru participarea sa la războiul împotriva sovieticilor şi din cauza simpatiilor sale politice, bunelu Chirilă a avut de suferit înainte de 1990. Securiştii şi miliţienii îl convocau din când în cand la sediul Miliţiei din Răducăneni să-i mai tragă câte-un toc de bătaie, reamintindu-i despre simpatiile politice din trecut.

În cei 96 de ani de viaţă a văzut şi a trecut prin multe. Din perioada interbelică, a trecut prin comunism cu ororile sale, apoi prin tranziţia postcomunistă spre noul capitalism românesc. Despre mai marii oraşelor şi satelor spunea că sunt nişte nebuni, pe care nu-i interesează nevoile celor de jos. Adesea îmi spunea că lumea s-a schimbat mult, chiar şi Bohotinul său. Oamenii s-au rărit, copii nu prea mai vezi, de tradiţiile şi sărbătorile de altă dată nu se mai ţine cont. Bunica a fost legătura mea cu o lume pe cale să apună. Datorită bunicilor de la Bohotin pot să spun fără tăgadă că am avut o copilărie frumoasă. Şi nu-i puţin lucru să ai amintiri, să ai despre ce povesti!

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi