Mândru mi-s că sunt român

"Mândru sunt că sunt român", sunt nişte vorbe care se aud, sacadat şi repetitiv, în aceste zile, când naţionala noastră Sub21 (cum o numesc unii Aron-Pumni contemporani) a ajuns în semifinalele Campionatului European şi s-a calificat la Jocurile Olimpice de la Tokyo. E drept că, atunci, când îi auzi pe băieţaşii ăştia cântând imnul din toţi rărunchii (şi nu din buze, în dorul mândrei, ca acei de la naţionala mare); când auzi discursurile mobilizatoare şi deloc lemnoase ale căpitanului Ionuţ Radu; nu în ultimul rând, când admiri pasele de maestru ale lui Ianis Hagi, intervenţiile decisive ale lui Paşcanu sau demarcările surprinzătoare ale lui Puşcaş, mai că ţi se umplu ochii de lacrimi fierbinţi generate de dragoste de ţară şi mândrie patriotică. La fel ca la triumful Simonei Halep de la Roland Garros, la fel ca în momentele (din ce în ce mai) rare când admirăm un campion român la Jocurile Olimpice. Revenind la băieţii aceştia, aş spune că sunt mândru de ei în calitate de român, însă până la mândria naţională este cale lungă. Încă românii care ne fac mândri sunt în inferioritate numerică faţă de cei care ne fac să ne plecăm ochii şi pentru ca să nu ne extindem la alte domenii de activitate ale naţiei române, să ne limităm la domeniul strict al sportului românesc. N-are sens să vorbim de politrucii reciclaţi şi rebutaţi, aduşi pe posturi de răspundere în domenii cu care n-au nicio tangenţă. Rămânem la sport, cu precădere la fotbal, nu punem la îndoială calităţile trecute, pentru unii chiar prezente, poate viitoare. Ne exprimăm doar regretul că tocmai o asemenea performanţă pentru care toţi cei implicaţi ar trebui să se simtă confraţi într-un domeniu, provoacă anumite derapaje total divergente în raport cu momentul actual.

Nu m-aş referi la Cornel Dinu, cel mai mare internaţional român al generaţiei Guadalajara (anii '70), ajuns acum un monument de maliţie, covârşit de propriile refulări generate de ratările profesionale ulterioare. "Procurorul" este un specialist care poate fi oricând consultat în probleme teoretice, însă a i se specula râca faţă de cei cu care a lucrat în trecut, pare o eroare de bun simţ. De aceea, Cornel Dinu ca şi Florin Prunea nu merită să fie luat prea mult în consideraţie. Nici la gafele lui Mihai Stoichiţă, faţă de UEFA şi TVR, nu ne referim, fiind un exponent al vechii generaţii grefată pe cea nouă. Şi, după cum spun actualii conducători federali, o grefă utilă.

Gică Hagi este cu totul altceva: cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor, a ajuns un manager strălucit la Viitorul, un sufletist extraordinar şi, la ctitoria sa de la Viitorul, a demonstrat că este şi un bun antrenor. Ce-i drept, calităţile sale de excepţie, incluzând aceea de părinte al unui fotbalist de mare viitor, i-au construit un orgoliu de multe ori supradimensionat, care îl conduce la derapaje (vă mai amintiţi de "statuia" din 1998?). Însă erorile sale verbale sunt corectate de un bun simţ înnăscut care-l face să se autocorecteze public. Ne amintim de reproşul mai vechi asupra lui Cosmin Contra, că nu-i vede pe copiii lui de la Viitorul în frunte, evident, cu Ianis. Foarte rapid, s-a corectat, recunoscându-i fostului coechipier de naţională dreptul şi responsabilitatea selecţiei. În momentul actual, a fost un răspuns vehement la o opinie a lui Răzvan Lucescu, care exprima faptul că nu toată generaţia U21 de astăzi este genială, un răspuns care l-a atins şi pe patronul de la PAOK, Ivan Savvides. Imediat, Hagi şi-a cerut scuze de la business-manul grec şi, la răspunsul măsurat al lui Mircea Lucescu (mentorul din tinereţe al machedonului), a îngropat securea războiului.

Aceste lucruri se întâmplă des prin părţile noastre şi nu neapărat în România. Se întâmplau – pentru cine are chef să mai răsfoiască presa anilor 2004-05 – şi la grecii campioni europeni, iar la sârbi, turci ori bulgari sunt fapt divers. Ceea ce arată că, în ADN-ul naţiei noastre, mândria sorgintei daco-romane este uneori blurată de iarmarocul balcanic. Iată de ce nu pot spune 100% că mă mândresc că sunt român.