Martin Luther – 500 (IV)

Înainte de a aborda mai în detaliu principalele învătături ale lui Luther, precum şi discuţia despre epocala versiune în limba germană pe care a dat‑o Sfintei Scripturi, vă propun să mai zăbovim puţin, stimaţi colegi, asupra semnificaţiilor câtorva din evenimentele importante ale vieţii marelui reformator. Nu vom intra, desigur, în detalii biografice, ele ne stau oricând la îndemână în tratate de specialitate, în encicliopedii sau on line. Se înţelege de la sine, din tonalitatea expunerii mele şi chiar din opţiunea de a vorbi în detaliu despre personalitatea reformatorului de la Wittemberg, că practic aici, cum se spune cu o expresie fericită, un fel de exerciţiu de admiraţie. Nu sunt luteran, nu sunt, ca să zicem aşa, adept înflăcărat al ideilor protestantismului. Nu pot însă să nu constat că avem în faţă o personalitate de dimeniuni universale. Or, contemplarea faptelor şi frecventarea ideilor marilor personalităţi ne fascinează întotdeauna şi ne obligă la efortul de a înţelege lumea în care trăim. Luther ne apare aşadar ca posesor al unei voinţe şi a unei capacităţi de înţelegere a umanului cu totul excepţionale. Curajul fără margini şi o încredere în sine şi în adevărul credinţelor sale se întâlnesc la el cu dorinţa sinceră de a fi de folos oamenilor. Om deplin, cu slăbiciuni şi îndoieli pe care nu şi le ascundea, Martin Luther a fost un recipient în care se cuprindeau deopotrivă bogăţia Sfintei Scripturi şi tradiţia culturii clasice, greco-latine. Asemenea Sfântului Augustin, de la care a şi preluat elemente doctrinare importante, teologul care se specializase în studiul şi predarea Bibliei era un intelectual preocupat în permanenţă de problematica vie a comunicării corecte şi depline cu semenii săi. Îşi înţelegea misiunea de om învăţat mai mult ca pe o datorie decât ca pe un privilegiu.

Martin Luther a trăit nu foarte mulţi ani, doar şaizeci şi trei. S-a născut în 1483, cam în perioada când a avut loc bătălia de la Cătlăbuga a lui Ştefan cel Mare, împotriva turcilor, la câţiva ani după victoria de la Vaslui, de la 1475. În plină Renaştere, a fost contemporan, cum anticipam deja, cu personalităţi uriaşe, politice sau artistice. Menţionez, mai mult sau mai puţin la întâmplare, câteva: Leonardo da Vinci (n. 1452), regele Francisc I al Franţei (n. 1494), Michelangelo (n. 1475), Rabelais (n. 1494), Rafael (n. 1483), Machiavelli (n. 1469), Erasmus din Rotterdam (n. 1466), Thomas Morus (n. 1478). A văzut lumina zilei în orăşelul thuringian Eisleben, în familia unui negustor cu mulţi copii, nu foarte depărtat de statutul unui ţăran. Muncitori şi bisericoşi amândoi, părinţii au vrut să îl vadă pe băiatul lor jurist. Fiindcă trei erau profesiile liberale în Evul Mediu, la care putea accede un om care nu era nobil prin naştere: preot, medic sau jurist. El a ales să se facă jurist şi a învăţat ceea ce trebuia învăţat mai întâi la universitatea din Erfurt, una dintre cele mai vechi din Germania. Erfurt era pe atunci un oraş mare, unul din oraşele împărăteşti libere, care se asociaseră în alianţa comercială cunoscută cu numele de Liga Hanseatică. Nu era foarte departe de celelalte oraşe thuringiene, de Eisenach, Wittenberg, Gera, Jena sau Weimar. Patria lui Luther a fost deci această zonă a Saxoniei centrale unde este astăzi landul Turingia, o zonă care a dat Germaniei o sumedenie de mari personalităţi. Tradiţia, asumată de el însuşi, spune că tânărul student de douăzeci şi unu de ani a avut la un moment dat o experienţă mistică decisivă: un trăznet puternic în mijlocul pădurii unde se afla l-a făcut să se cutremure de teama morţii. În acel moment extrem a făcut un legământ cu Sfânta Ana, patroană a oamenilor sărmani, făgăduind că, dacă va scăpa, se va călugări. Chiar dacă nu se bucurau de puterea ordinelor dominican şi franciscan, augustinienii îşi creaseră reputaţia de oameni învăţaţi şi cu o viaţă morală riguroasă. Alegerea nu a fost lipsită de consecinţe majore, căci unul dintre punctele forte ale doctrinei lui Luther este de sorginte augustiniană, Sfântul Augustin fiind cel care a forjat dogma despre predestinarea sufletelor.

Contemporanii depun mărturie că Martin era un călugăr foarte, foarte riguros, ba chiar exagera cu postul. Unii dintre colegii lui relatează că, la un moment dat, într-un post al Paştelui, era cât pe ce să moară de foame, fiindcă renunţase de tot să mai mănânce. Sinceritatea aceasta a trăirii monahale, ne spune ceva despre sinceritatea fiecărei etape prin care gândirea lui a evoluat până când a ajuns la cristalizările pe care le cunoaştem. Luther pare să fi fost un om foarte pasionat şi tot ceea ce făcea, făcea cu convingere, angajament şi seriozitate. A avut şi norocul unui foarte bun mentor. Pe acest mentor îl chema Johann von Staupitz, unul dintre profesorii săi, decan al facultăţii. Acesta l-a şi propus pe foarte tânărul doctor în teologie (din 1512) să îi fie succesor, ca profesor la universitatea recent întemeiată din Wittenberg, profesor în studiul Bibliei. Acest von Staupitz, reputat la rândul lui pentru cunoaşterea tainelor Sfintei Scripturi, şi‑a dat seama cu cine are de-a face şi a înţeles cum trebuie să canalizeze energiile discipolului său, spunându‑i: “Nu îţi rămâne decât să te duci să predai Biblia studenţilor fiindcă, predând‑o, o vei învăţa mai bine.” Tânărul erudit a început să predea studenţilor Biblia, fireşte, în limba latină. Totul se petrecea încă în limba latină, limbă a Bisericii, a culturii literare şi a administraţiei, limbă care era puţin înţeleasă de către poporul simplu, afară fireşte de formulele sacramentale. În anul 1510 s‑a petrecut un eveniment important în viaţa lui Luther. Delegat de către mănăstirea sa să meargă la Roma cu nişte treburi precise, a căpătat acolo convingerea intimă că Roma, curia papală în sine, este noul Babilon. Aceasta a devenit una dintre metaforele obsesive ale discursului său, care se vede şi în iconografia cărţilor sale: Papa era înfăţişat ca prostituata din Babilon, călare pe un balaur purtând tiara pontificală! Roma pe care a vizitat‑o cuviosul monah saxon, era Roma renascentistă, Roma lui Borgia şi a urmaşilor săi, Roma în care papa şi cardinalii se întreceau în etalarea luxului, angrenaţi într‑o luptă permanentă pentru bani şi putere.

Revolta şi indignarea grăbesc cristalizarea ideilor reformatoare ale lui Luther, în 1517 acesta afişează, cum am mai spus, cele 95 de teze, pe portalul catedralei din Wittenberg. Principala ţintă a atacurilor sale, în această primă etapă, a fost comerţul cu indulgenţe, impus de Papă în special ţărilor nordice. Ca şi predecesorii săi, Alexandru al VII‑lea Borgia şi Iulius al II‑lea, papa Leon al X‑lea (un fiu al lui Lorenzo Magnificul) apela pe larg la acest mijloc oneros şi extrem de impopular al colectării de fonduri, care era vânzarea de indulgenţe. Scopul declarat al colectei era procurarea de fonduri pentru terminarea Catedralei Sfântul Petru de la Roma. Delegatul papal pentru Germania, călugărul Johann Tetzel, reprezenta întruchiparea însăşi a Diavolului pentru oamenii simpli, mai ales. Aceştia şi erau, în ultimă instanţă, cei cărora li se adresa teologul Luther, folosind imagini clare şi expresive: iertarea de păcate, atribut exclusiv al Sfântului Duh, nu poate fi nici vândută, nici cumpărată, asemenea unui sac de cartofi.

În 1521 se petrece, cum spuneam, excomunicarea sa de către Papa Leon al X-lea, şi, din acel moment Luther, protejat cu grijă de principii germani care îi împărtăşeau ideile şi credinţele, se dedică traducerii Bibliei în limba poporului şi scrierii operelor sale teologice. Gestul simbolic care i‑a impresionat pe contemporani a fost renunţarea la monahism şi căsătoria cu o fostă călugăriţă, Katharina von Bora, care i-a dăruit şase copii. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi