Mărturia emoţionantă a unui poliţist de la SAS Iaşi, la 20 de ani de la înfiinţare structurii

SAS-UL….SAS-UL!!!!?……………

…….sunetul se estompează în habitaclul mașinii pentru câteva sutimi de secundă, apoi răsună ca și cum celălalt ar fi chiar acolo lângă noi. Se simte unda de adrenalină. Se ascut simțurile. Cumva, vrem să pășim peste timp și distanță. Știm că trebuie să fim acolo. Acum!

Descifrez locația printre informațiile ce răbufnesc precipitat prin stația emisie-recepție. Nu-i departe. ARO-ul însă are propria lui voință. Se forțează și urlă din măruntaiele sale. Se azvârle pe străzile aglomerate. Sirena sună strident. Sunt apostrofaţi la rând toți cei care nu se conformează. Mereu am presupus că asta face parte din fișa postului unui conducător auto fie el simplu participant la trafic ori sub egida vreunei instituții. Mereu se găsesc șoferi fără reflexe ori speculativi în propriul interes. Firește, ei apar atunci când timpul e ceea ce trebuie să câștigăm într-un demers rutier, ce presupune viteză și siguranță. Suntem toți 5 la același volan, facem toți odată viraje și toți odată frânăm când situația o impune. Am avut curiozitatea să observ echipa în asemenea situații. Toți sunt atenți la trafic. Ca într-o sală de cinema, atenția e pe ecran. Oricum în spate e complicat. Schimbările de direcție îți creează sentimentul desprinderii de propriul trup. Inconfortul echipamentului, căldura, senzația de imobilitate, totul face ca mintea să se concentreze la traseu. Echipamentul se verifică instinctiv. Privirea înainte, se trage cagula complet, se ajustează vesta pe trup, se verifică pistolul în holsten și în final îți atingi colegul cu umărul, suprema confirmare că cel de lângă tine e acolo pregătit.

Se transmit recomandări în urma evaluării situației. Niciodată nu ne facem planuri. Știm că regula de aur e să acționăm în echipă. Scenariile nu pot fi prevăzute. Nu avem rigori care să ne îngrădească libertatea de a putea reacționa în funcție  de evoluția situației. Neprevăzutul e singurul fapt concret. Realizez încă o dată, că nu s-ar putea concretiza un manual, cu pretenție de predictibilitate, în ceea ce privește un mod comun de acțiune pentru formațiunile cu acest specific de luptă. Nu există situații similare. Cred că peste toate calitățile pe care ar trebui să le aibă un luptător în trupele speciale ale poliției, adaptabilitatea la situații noi e un atribut, fără de care nu poți gestiona o intervenție. 

Nu suntem toți construiți într-o conjunctură favorabilă perfecțiunii. Nu avem cu toții calități fizice ori psihice demne de un combatant fără scrupule, într-o luptă care presupune doar victorie. Aceste calități se dobândesc în timp. Profesionalismul se capătă muncind. Profesionist ești doar atunci când ai descoperit că în misiunile tale, într-o proporție semnificativă, reacționezi aplicat conform pregătirii și nu mânat de efervescența adrenalinei. Atâta timp cât antrenamentul fizic și specific reprezintă mai mult decât o corvoadă ritualică, periculozitatea unei situații devine doar o apreciere ce ține de statistică.

Din mașină am văzut cu toții un bulevard ocupat de o mulțime de oameni. (Vizualizarea, oricât de aprofundată ori de tip flash, e o cheie importantă. Una e să cobori și să rulezi spre obiectiv fără să ai un minim contact vizual premergător, cum ar fi pătrunderea într-o locuință prin forțarea căilor de acces sau acțiunii pe timp de noapte când anumite situații pot bascula în chestiuni de gestionat în sensul intervenției în forță. Altfel însă te montezi atunci când poți evalua vizual o stare de fapt) Prin stație ne solicitase un polițist depășit de situație. Anvergura momentului era una fără nici un precedent. Evoluam într-un context nemaiîntâlnit. Lumea era ostilă. O mulțime în mod evident surescitată. Nu aveam de unde ști că apariția noastră a stârnit un val de simpatie. La vremea aceea eram apreciați fără rezerve la nivelul populației. Nu conștientizam, nimeni și nimic nu ne indica asta. Atâta timp cât ne blestemau părinții că le luam copiii, atâta timp cât copiii plângeau când le luam părinții, atâta timp cât se depuneau tot felul de plângeri împotriva noastră, atâta timp cât la unele intervenţii se contesta doar prezența mascaților, noi nu puteam reține un feedback demn și reconfortant.

Prima informație de la polițistul ce ne chemase era ceva de genul: Etaj 4. Aproximativ 12 persoane. 6 minori. Ceartă în urma unei petreceri. Lumea adunată este nervoasă din cauza gălăgiei şi zgomotului. Primul risc, deplasarea printre acei oameni, care la nivelul acelor vremuri erau ceva de neimaginat. Nicăieri altundeva nu găsisem astfel de mulțimi ad-hoc, care presupuneau o sensibilitate greu de perceput. Ulterior am aflat că cei de la etajul 4 aruncaseră cu tot felul de obiecte peste mașinile parcate pe trotuar ori pe carosabil. Mulțimea putea oricând considera că autoritățile sunt pasive și astfel putea reacționa ostil. Ori apariția noastră putea fi interpretată ca un element de coerciție nedreaptă asupra lor. Ne-am deplasat însă în aceeași notă de forță. Larg, pe echipe, comunicând scurt cu cei ce încercau să obtureze calea de deplasare.

Mereu îți dorești să ajungi primul. Indiferent dacă asta e ceva recunoscut ulterior sau nu. Simți nevoia să abordezi situația primul. Regulile, nescrise, presupun un anumit mecanism. Mi s-a părut că a durat prea mult, să urci 4 etaje. Mi se părea că ceilalți nu se mișcă. Mă sufoca inerția. Pe traseu existau anumite puncte informaționale greu de neluat în seamă – Maică aveți grijă – Au cuțite! ; Au luat copiii ostateci!; Arestaţi-i, fac numai probleme! Ieșeau vecini care participau activ informațional. Pe ei îi țin minte. Nu-mi amintesc nimic altceva. Colegii mei nu pierd energia vorbind. De jos știam că vom pătrunde fără probleme și că nimic nu se poate întâmpla rău. Nu are cum. Suntem NOI. Aceeași care ne izbim de violență și răutate, fără patimă, de când ne știm! Ușa închisă! Nu comunică nimeni din interior. Berbecul izbește de trei ori. Ușa se prăvale asimetric. Prima echipă o pune cu totul la pământ. Se aude un STAI POLIȚIA, până în Copou… Intru, cot la cot cu coechipierul meu. Prima cameră e abordată. Ne deplasăm la următoarea. Doi copii plâng speriați. Am acasă un copil. Când a sunat telefonul pentru alarmă l-am lăsat la o vecină. Îmi propun să sun soția să întreb despre copil, despre vecini. Coechipierul meu aspectează camera. Clear! Mutăm copiii în bucătărie, unde au fost încătușați toți adulții. Au fost găsite cuțite asupra lor. Ulterior aveam să aflu că unii s-au despărțit greu de ele în momentul abordării. Există o anumită pace, un suflu victorios, dar jos mulțimea are o primă reacție activă, încearcă să ne smulgă prada din gheare. A trebuit să recepționez câțiva pumni până să ajung la mobil. Momentul de magie a fost altul. Undeva, după primii pași fără vreo viteză susceptibilă de fugă, prin mulțimea parcă mai densă decât la început, au început timide câteva aplauze. Apoi ele s-au contopit cu vacarmul general cucerindu-l. Nu rețin ca în viața mea care presupune cu aproximație un cincinal, să mai fi avut o asemenea reprezentație directă spontană și tulburătoare. Cred că am salvat vieți atunci. Cred că și chiar dacă nu , publicul a știut că o comunitate în care sălășluiesc tot felul de oameni, are nevoie de o formă de dreptate care presupune o forță cel puțin egală cu nedreptatea.

Marii infractori, aşa cum îi numea mulţimea până la urmă erau oameni. Nu au susurat nici măcar o vorbă împotriva sistemului, dimpotrivă au realizat că în acea seară legea, prin instrumentele ei mai puțin simpatice, a convers  spre integritatea lor fizică.

Erau zilele de început. Acolo s-a desăvârșit definirea unei echipe. Raportat la geneză, am convingerea că hibridul propus și realizat în anul de grație 2000  a fost esența conceptuală a ceea ce avea să fie peste timpuri DPIR, SIR, SAS .  Mă reped cu gândul acolo la început. Detașamentul a presupus un trilogism compozit aproape perfect. A fost structurat în trei părți diferite dar complementare. Prima formată din polițiști vechi, care reprezentau înțelepciune și legalitate. Ei erau dintre cei mai buni polițiști. Cunoșteau fauna infracțională, aveau mereu la îndemână capacitatea analitică a fenomenului infracțional. Erau cei cu experiență, erau cei care știau căile muncii de poliție. Selecția lor a fost făcută în timp. Șefii de secții nu aveau nici un interes să dea cei mai buni lucrători unei structuri noi înființate. A doua parte a fost formată din polițiștii noi veniți sub arme. Unii dintre cei care promiteau. Fizic și psihic. Interviurile la angajare au fost unele menite să descopere printre pretendenți, polițiști care să se plieze pe scheletul unei echipe care avea nevoie de sânge proaspăt, care au făcut sport de performanță, care visau la formațiuni tip SWAT și mai ales, care îndrăzneau la a depăși visul. Cea de a treia parte fusese un fel de armă secretă. Oameni de o calitate profesională excepțională. Militari de formație, pregătiți pentru teatrele de operațiuni internaționale. Poliția era militarizată. Venirea unor astfel de profesioniști în cadrul unei formațiuni cu pretenții elitistice era exact ceea ce ar fi lipsit în oricare altă formulă. Au existat antrenamente complexe, cu caracter militar, pe care Poliția le-a asimilat tocmai prin acest import inteligent și necesar. Astfel experiența, impetuozitatea și măiestria militară conduse de un profesor în sport și disciplină sportivă – colonel Hazincop Adrian convergeau spre o unitate care s-a dovedit mereu forța unei poliții ce a punctat în evoluția ei punctuală prin forță.

….Azi după 20 de ani există încă o complexitate de situații ce implică noi abordări. Nu mai e ca pe vremuri. Azi există proceduri. Azi există dotare. Azi infractorul a evoluat. Azi poliția s-a adaptat acestei evoluții. Eu fiind crescut, educat, definit de ceea ce reprezenta ieri DPIR regăsesc seriozitate, regăsesc echipa, regăsesc chiar și virulența inamicului etern – infractorul, dar nostalgia oricărui lup bătrân ce a trăit acele timpuri tot acolo învie, spre stația ceea care striga, dându-ne rost….

SAS-UL….SAS-UL..!!!?….

PS: În timpul liber, poliţistul scrie poezii.