Masca morţii roşii

Detaliile sunt teribile, în acelaşi timp scabroase: supuşii unui regat (marea masă) cad seceraţi de o pestă care le provoacă dureri intense, o ameţeală bruscă şi sângerări puternice. Prinţul Prospero (puterea) se refugiază într-o mănăstire fortificată, alături de alţi nobili de la curtea sa. Castelul avea şapte camere colorate diferit (albastru, purpuriu, verde, portocaliu, alb şi violet) în cadrul cărora decoraţiunile se asortau cu vitraliile (cu excepţia celei din urmă camere ornate cu catifea neagră şi luminată în stacojiul sângelui). Înăuntrul mănăstirii fortificate, Prospero s-a considerat la adăpost de moartea roşie care făcea ravagii afară.

Însă totul nu-i decât un surogat. Parcă pentru a sfida moartea roşie de afară, a cărei prezenţă bântuia mentalul prinţului şi a suitei sale, înfricoşaţi de lumina stacojie filtrată de vitraliile celei de-a şaptea camere, unde de altfel evitau cu orice preţ să intre, opriţi din oră în oră de sunetul prelung al marelui pendul de abanos din aceeaşi a şaptea cameră misterioasă, noii locuitori ai fortăreţei dau un bal mascat. La bal îşi face apariţia o mască ciudată amintind de pesta de afară. Crezând că e o farsă, prinţul o urmăreşte până în cea de-a şaptea cameră, cu intenţia de a descoperi cine se ascunde în spatele ei şi de a-l pedepsi cu spânzurătoarea. Într-un final, toţi cei ce încercau să evadeze din calea morţii prin petreceri răsunătoare sunt împinşi de mască prin toate cele şase camere succesive; până în cea de-a şaptea. Masca nu ascunde nimic în spatele propriei imagini stacojii şi spectrale. Nu e o farsă. Prinţul şi toţi ceilalţi din suita sa mor subit, cuprinşi de bizarele simptome. În ciuda eforturilor de a se izola din calea epidemiei şi a morţii, în pofida puterii ori a bogăţiei, a luxului şi a opulenţei, prinţul şi suita sa au parte de acelaşi sfârşit de care are parte până şi ultimul supus din regatul său.

Nu poţi să reciteşti „Masca morţii roşii” şi, sub premise mai concrete, actuale, sau mai generale, simbolice, să rămâi indiferent. În primul rând, expresii precum „ciuma roşie” sau orice altceva similar încep să ţi se pară triviale. În al doilea rând, dincolo de teoriile conspiraţioniste, realizezi că o epidemie e cel mai democratic lucru cu putinţă. Indiferent de circumstanţe, nimeni nu se poate sustrage din faţa morţii. În al treilea rând, îţi constaţi încă o dată fragila condiţie de fiinţă muritoare în faţa pandemiei în particular şi a morţii în general. Înţelegi că, indiferent de situaţie socială sau poziţie ierarhică, toţi oamenii sunt egali în faţa morţii. Cu o moarte suntem toţi datori. Oricât ai încerca să fugi de acest adevăr, el va ieşi până la urmă la iveală din fortăreaţa subconştientului tău.

Banii, gloria, titlurile întreţin iluzia nemuririi. E suficientă o pandemie pentru a te repune cu picioarele pe pământ. Pentru a-ţi arăta nu atât cât de fragil eşti, la fel ca oricine altcineva, în ciuda poziţiei, faimei, onorurilor, cât mai ales pentru a-ţi reaminti că eşti muritor. Oricât ai străbate sertăraşele creierului tău, unde te-ai ferecat împreună cu toate spectacolele vizionate, cărţile citite, oamenii îndrăgiţi, cu iubirile, pasiunile, prieteniile, trăirile şi amintirile tale, cu tot cu prosperitatea şi rafinamentul de care te-ai bucurat, dar şi cu onestitatea de care te-ai străduit să dai mereu dovadă, un coridor te va conduce inevitabil spre cea mai ferecată odaie a minţii, locul demonilor interiori – frica de moarte, conştiinţa că eşti o fiinţă istorică, sexuată şi muritoare.

Prezenţa imposibil de negat a „măştii morţii roşii” conduce la câteva schimbări de paradigmă inevitabile: raporturile dintre oameni se rarifică, întâlnirile planificate devin sporadice, ospitalitatea mioritică se cizelează, sunt cenzurate micile gesturi de afecţiune (pupăturile ocazionale, strângerile de mână) între amici ori rude care se întâlnesc întâmplător, pe stradă, sau în contexte organizate. Socializarea umană este mai reţinută şi se mută în mare parte, dacă nu o făcuse deja, în mediul virtual. Tot ceea ce se poate face online, în privinţa comerţului, a serviciilor, dar şi a colaborărilor din mediul lucrativ, va căuta să se amplifice şi să se aprofundeze în mediul online. S-ar fi putut gândit Edgar Allan Poe în momentul în care-a scris „masca morţii roşii” la consecinţele metaforei pe care a creat-o sau la cât de valabilă ar putea fi peste ani?

„Masca morţii roşii” este, fără îndoială, o imagine vizionară, teribilă şi atotcuprinzătoare, în spatele căreia nu se ascunde nimic. Nu-i decât imaginea noii lumi a aparenţelor lipsite de esenţă, a virtualului care acoperă totul ca o pestă. Până şi simptomele bolii metaforice ar putea fi interpretate. Durerea ascuţită ar putea semnifica schimbarea de paradigmă, ameţeala bruscă – trecerea spre un nou mod de a fi şi de a gândi, sângerarea – pierderea vitalităţii şi o posibilă modificare temperamentală. Apatici, detaşaţi, indiferenţi, nici mai buni, nici mai răi, doar altfel, rămâne să medităm ce înseamnă a trăi după ce întâlnirea cu masca morţii roşie s-a produs. E drept că modurile de a fi nu se termină şi nu încep peste noapte, iar mulţi oameni vor pluti în derivă fără să conştientizeze că sunt martorii unei schimbări de paradigmă. Vor continua cu vechile automatisme de comportament. Alţii vor trăi deja conform noului pattern ca şi cum aşa ar fi fost de când lumea. Dincolo de a fi despre ineluctabilul morţii, „masca morţii roşii” este despre schimbări ale modurilor de viaţă şi asimilarea acestora în timp.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)