Memoria în comunism

După dezgheţul din 1964, apar câteva colecţii (seria „Memorialistică“, la Editura Minerva sau „Restituiri“, la Editura Dacia) care repun în circulaţie scrierile autobiografice ale clasicilor, dar de obicei croşetate, cu eliminarea pasajelor neconvenabile. În orice caz, până în anii 1980, se editează memorii ale lui Sextil Puşcariu, N. Iorga, Demostene Botez, Valeriu Branişte, Saşa Pană, I. Valerian, Ioan Massof, Henri H. Stahl, Mihail Cruceanu, I.G. Bariţiu, Ioachim Botez ş.a. Contemporanii scriu însă foarte rar opere bazate pe memoria directă, pe de o parte pentru că e foarte dificilă calitatea de martor al trecutului apropiat, pe de alta pentru că, în mod paradoxal, publicul e obişnuit să caute adevărul sau măcar rămăşiţele acestuia în scrierile ficţionale.

 

Delirul lui Marin Preda, Galeria cu viţă sălbatică a lui Constantin Ţoiu ori romanele lui Augustin Buzura sunt citite ca surse mai credibile decât operele testimoniare. Acesta este un fenomen al literaturii din timpul comunismului: ficţiunea devine o arhivă a memoriei mai de încredere decât discursul retrospectiv pentru că are posibilităţi mai elaborate de strecurare prin sita cenzurii şi pentru că profită de un anumit tip de lectură participativă, care se practică împotriva unei interdicţii şi care şi-a rodat metodele de interpretare intensivă a subînţelesurilor, a apropourilor, căutând cu încordare elementele subversive. În 1956 apare cartea lui Mihail Sevastos, Amintiri de la Viaţa Românească. Având în centru figura lui G. Ibrăileanu, dar cuprinzînd şi portrete ale scriitorilor din cercul revistei ieşene, precum G. Topârceanu, Mihail Sadoveanu, C. Stere, Calistrat Hogaş, A. Philippide, Jean Bart, reconstituind atmosfera redacţiei, manifestând un apetit agreabil pentru anecdotic, cartea suferă, la prima ediţie, de o deturnare ideologică referitoare la socialismul grupului, care va fi estompată la retipărirea din 1966. O agreabilă carte de Amintiri oferă în 1975 Şerban Cioculescu, personalitate devenită, în epocă, simbol al intelighenţiei interbelice. Dincolo de evocarea mediului din Turnu-Severin al începutului de secol, în care criticul şi-a petrecut copilăria, cartea reţine mai ales prin anecdotică şi prin portretistică, mai ales că se perindă prin faţa cititorului figuri ilustre precum Tudor Arghezi, Camil Petrescu, E. Lovinescu, Liviu Rebreanu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Cezar Petrescu, G. Călinescu. Interbelicul nu îşi putea găsi un martor mai potrivit în epocă.

 

Cea mai importantă carte de memorii din perioada comunistă îi aparţine lui Marin Preda: Viaţa ca o pradă (1977). Tocmai pentru că face referire directă la o perioadă extrem de agitată politic şi de controversată ideologic, autorul imprimă operei o tentă romanescă. De altfel, are şi o teorie privitoare la incapacitatea scriitorului român de a îşi dezvălui sinele: „Mai târziu aveam să aflu că autorul român se teme să fie sincer până la capăt; (…) El trebuie să ne arate că e cult, are acest complex, murdăriile propriului suflet nu le varsă în capul contemporanilor. Bineînţeles că tot nu scapă, vine unul care tot îi schiţează adevărata biografie.“ Cartea reconstituie nu doar autobiografia prozatorului, ci şi lumea ţărănească pe care o părăseşte pentru a studia, frământările societăţii din timpul războiului, sărăcia cumplită, mediul în care a intrat Marin Preda în viaţa literară – revista „Albatros“, cu figurile sale proeminente, Geo Dumitrescu, Virgul Ierunca (pe numele real Untaru), Ion Caraion, Sergiu Filerot, Miron Radu Paraschivescu. Scriitorul nu ezită să descrie primii ani de după 1948, cu oprimarea ideologică a literaturii. Dar, ca şi Sadoveanu şi Blaga, curmă firul naraţiunii la momentul debutului. Odată ce întrevede în schiţa Salcâmul nucleul Moromeţilor, după apariţia volumului de debut, „aventura conştiinţei“ sale se manifestă public, iar perioada tatonărilor, a ezitărilor, a căutării de sine capătă o imagine rotunjită, ca partre a unui proiect împlinit, în care vocaţia a reuşit să se exprime. Carte de memorii prin structură şi prin tipul de relaţie cu propriul trecut, Viaţa ca o pradă intră în dialog stilistic şi tematic cu romanele autorului. În anii 1980, Octavian Paler publică unele cărţi cu detentă autobiografică, dintre care se detaşează Viaţa ca o coridă (1987), în care prima parte reprezintă o evocare încărcată de melancolie a satului din ţinutul Făgăraşului, Lisa, paradis terestru al unui călător profesionist, obişnuit să îşi consemneze trasele culturale în cărţi de mare succes.

 

Lui Paul Goma i se interzice publicarea în ţară a unor cărţi care deranjează tocmai prin cantitatea de documentare a ororii din închisorile anilor ‘50. Acestea apar în franceză sau germană, la edituri prestigioase, pentru ca versiunea lor originală, în limba română, să intre în circuit abia după 1990. Autorul se conduce după un program asemănător celui al lui Soljeniţîn, pe care îl numeşte „etica neuitării“: îşi consemnează în scris experienţele carcerale sau cele din anchetele de la Securitate (Gherla, Culoare curcubeului ’77. Cutremurul oamenilor) sau publică romane care valorifică experienţa altora (Patimile după Piteşti). Poate cea mai bună scriere a autorului, Din calidor. O copilărie basarabeană (1990) este o autobiografie, o evocare emoţionantă, patetică, nu lipsită de temele anticomuniste specifice operei lui Goma, dar sensibilizate prin recuperarea perspectivei infantile, a copilăriei din „satul Mana, comuna Vatici, judeţul Orhei, România“, cum scrie repetat autorul.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide“, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi