Metamorfoze ale protocronismului sau despre incompetenţa cu ştaif (V)

Înainte de a continua critica argumentelor expuse de cunoscutul etnolog în sprijinul ipotezei sale, aş vrea să formulez câteva lămuriri, pentru a răspunde astfel observaţiilor şi întrebărilor pe care mi le‑au adresat, cu bună credinţă, doi dintre cititorii mei, ambii profesori de limba şi literatura română, puţin îngrijoraţi că mi‑am propus să „dărâm” nişte piloni importanţi ai identităţii naţionale. Specific mai întâi că nu am nimic împotriva miturilor ca atare, fie ele foarte vechi sau mai recente, de origine folclorică sau cărturărească, cu răspândire generală sau locală. Sunt de asemenea convins de utilitatea şi valoarea lor ca instrumente didactice în şcoala de toate nivelurile. Subscriu de aceea ideii unor specialişti, filosofi sau etnologi, care vorbesc despre un tip de cunoaştere mitică, diferită şi complementară în raport cu cunoaşterea ştiinţifică, şi la fel de legitimă ca şi aceasta. Ceea ce mă preocupă aici este manipularea şi instrumentalizarea unora dintre aceste mituri în scopuri propagandistice, acţiuni care au efecte exact contrare faţă de cele scontate. Pornind de la exagerări ale unor date sau semnificaţii şi trecând prin tot felul de anacronisme, prin falsificarea realităţilor istorice, prin ignorarea faţetelor neconvenabile ale realităţii şi prin specularea emotivităţii oamenilor de bună credinţă, arsenalul protocronismului remanent este redutabil. Chiar dacă nu este absolut sigur din perspectivă istorică, în sfera disciplinelor umaniste, în cazul nostru filologia, lingvistica, etnologia, istoria, adevărul ştiinţific este unic şi reflectă consensul raţional al oamenilor de ştiinţă, pornind de la cunoştinţele acumulate la un moment dat. Or, tocmai asemenea încălcări flagrante ale consensului ştiinţific şi al metodologiilor acceptate constatăm la preopinenţii noştri, al căror nume evităm, din respect, să îl pronunţăm.

Revenind la „universul traianic”, în care etnologul creator al acestei sintagme vede mitul fondator al originilor româneşti, ceea ce deranjează este obstinaţia cu care autorul încearcă să ne convingă de vechimea absolută (precis 1900 de ani!) şi de răspândirea generală printre români a unui mit cult, creat de scriitorii romantici în prima jumătate a secolului al XIX‑lea şi difuzat mai ales prin şcoală. În acest scop, intenţionat sau nu, autorul prezintă, ca argumentaţie în favoarea existenţei mitului, o mare cantitate de date istorice, demers care ar trebui intitulat mai corect „receptarea sau reflectarea figurii împăratului Traian în scrierile istorice şi literare, din antichitate şi până astăzi”. Din justă perpectivă metodologică, a constata menţionarea lui Traian la autori medievali sau scolastici, la Thomas de Aquino, la Dante, la diferiţi călători sau erudiţi străini (umanistul Lorenzo Valla, cronicari unguri, saşi sau poloni precum Szamosközi, Johannes Tröster, Schwanz von Springfels), sau români, precum cronicarii moldoveni sau Cantemir, nu înseamnă deloc a produce dovezi ale existenţei unui mit popular românesc despre „bădica Troian” şi „Dochiana cea frumoasă”! Tot la fel nici invocarea „dovezilor” epigrafice şi toponimice, precum şi descrierea metopelor de pe Columna lui Traian de la Roma sau de pe Tropaeum Traiani de la Adamclisi, nu au nici o relevanţă în privinţa existenţei ca mit fondator a „universului traianic” la români. Ar fi ca şi cum, punând cap la cap abundentele informaţii istorice, literare, epigrafice, arheologice referitoare la campaniile lui Cezar de cucerire a Galliei pe la jumătatea secolului I î.Hr., ai ajunge la concluzia existenţei unui „univers cezaric” drept mit etnogenetic al poporului francez! Un prieten foarte patriot îmi atrage atenţia că francezii, ca „grande nation”, nu au nevoie de asemenea construcţii fictiv‑propagandistice, pe când nouă ne prinde bine orice dovadă de onorabilitate, chiar şi şubred argumentată! I‑am răspuns prietenului printr‑un dicton binecunoscut: „Amicus Plato, sed magis amica veritas!” Cu alte cuvinte, prezentarea de către istoricii antichităţii a cuceririi Daciei ca un eveniment epocal, comparabil doar cu campaniile în Gallia ale lui Caesar, popularitatea neobişnuită a figurii împăratului Traian în posteritatea creştină, unicitatea însăşi a Columnei traiane de la Roma, supravieţuirea romanităţii orientale exclusiv prin fiinţa poporului român şi a limbii sale, limba cu cea mai mare răspândire din zonă, nu sunt oare acestea suficiente „certificate de nobleţe”? A susţine un neadevăr este o dovadă de slăbiciune.

Columna lui Traian de la Roma, monument celebrând războaiele de cucerire a Daciei purtate de marele împărat

Un argument irefutabil în favoarea persistenţeii neîntrerupte a „mitului traianic” în memoria colectivă a populaţiei de la ţară pare să fie, potrivit venerabilului etnolog, prelucrarea răspunsurilor la anchetele indirecte efectuate în ultimele decenii ale secolului al XIX‑lea la iniţiativa lui Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Nicolae Densusianu. Abundenţa referirilor la figura lui Traian în răspunsurile primite de la sute de persoane anchetate îl conduce pe autor la convingerea că „prin intermediul acestora cunoaştem nivelul culturii istorice, convingerea şi mândria sătenilor că strămoşul nostru este împăratul Traian. Împăratul e prezent în conştiinţa fiecărui ţinut locuit de români, cu toate că în cultura orală, cuceritorii nu se bucură de cea mai bună reputaţie”. Etnologul nostru nu găseşte de cuvinţă să îşi informeze cititorii despre modul de funcţionare a aşa‑numitei metode a „anchetei indirecte”, folosit în trecut, parţial şi astăzi, de dialectologi, folclorişti sau sociologi. Emitentul, în cazul în speţă fiecare din cei trei erudiţi români menţionaţi, alcătuia un chestionar cu o serie de întrebări de natură lexicală, toponimică, mitologică etc., îl tipărea sub forma unui caiet sau a unei broşuri şi îl trimitea la primării din toată ţara, cu rugămintea de a fi completat şi re‑trimis către emitent. Or, se ştie, în epocă, analfabetismul era aproape general, puţinii ştiutori de carte fiind notabilităţile, adică preotul, învăţătorul şi notarul satului. Despre Traian şi povestea vieţii lui, aceste persoane aflaseră de la şcolile pe care le urmaseră. Acest lucru explică de ce răspunsurile date sunt stereotipe, aproape identice în formulare: „Da, suntem la curent, Traian a învins pe dacii lui Decebal etc.” Aşadar, cu „mândria sătenilor” s‑ar impune mai multă prudenţă.

La alte elemente din sfera problematică în discuţie, cum ar fi numeroasele toponime precum Podul lui Traian, Valul lui Traian, Câmpul sau Pratul lui Traian, sau prezenţa lui „bădica Troian” în Pluguşor şi neconservarea formei etimologice corecte a numelui împăratului în limba română, mă voi referi într‑un articol viitor, în care voi arăta de ce nu s‑a putut păstra numele lui Traian în tradiţia românească populară. Închei deocamdată cu un citat, în care autorul meu îşi mărturiseşte explicit şi cu ingenuitate gravele erori de metodă pe care le practică în investigaţia sa, subliniind deopotrivă obiectivul „patriotic” al demersului său: „Acele legende care îşi au originea în epoca lui Traian sunt dovada existenţei unei tradiţii literare în limba română, încă din perioada de formare a ei, din Antichitate şi din Evul Mediu, până la primele scrieri româneşti (sec. XVI-XVII). Ele s-au dezvoltat paralel cu evoluţia limbii, fiind transmise prin mediile de comunicare existente de-a lungul timpului. Prin urmare, legendele despre Traian şi Decebal aduc lumină în multele secole tăcute ale istoriei noastre culturale şi ţin locul documentelor scrise, care ne lipsesc.” Cum s‑ar spune, fiecare pasăre pe limba ei piere!

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi