Mioriţa uber alles

Câţiva istorici spun că e foarte posibil ca unul dintre principalii catalizatori ai dezvoltării umane, ai comunicării dintre umanoizi să fi fost bârfa, criticile pe la spate, manifestările invidioase. Maimuţele care observau că unii membri ai grupului erau mai favorizaţi decât alţii pe „nemeritate”, sau că aveau o caracteristică nu tocmai potrivită se apucau să ţipe şi să sară în sus formând o „bisericuţă” a protestatarilor. Se încuraja astfel flexibilitatea gândirii şi circulaţia opiniilor.

Eu aş putea spune chiar că şi la animalele obişnuite domestice se observă urme ale acestui fenomen social. De pildă se ştie că unii câini pot fi invidioşi pe alţii care primesc mai multă hrană sau atenţie din partea stăpânului şi devin agresivi sau retraşi, nu mai vorbesc de pisici care sunt foarte posesive şi geloase.

La copii, bârfa este la ea acasă şi se manifestă în cel mai pur şi direct mod. Ei vor spune mereu ce gândesc, şi acolo se vede spiritul uman original. Nu se vor abţine niciodată să zică orice lucru stânjenitor observat la grădiniţă sau la şcoală, fără a cântări cuvintele sau a menaja „victimele”, şi nu puţine vor fi momentele cu adevărat jenante în care un plod se va trezi „pârând” în gura mare în public un secret care trebuia ţinut ferecat cu multe lacăte, acesta trădând de fapt că subiectul respectiv este dezbătut pe toate feţele şi fără limite în familie. De aceea copiii ar trebui să fie consideraţi drept cei mai buni martori în instanţă, pentru că ei nu pot niciodată minţi. Cel mult pot inventa o lume paralelă, dar la întrebări directe vor spune tot timpul adevărul.

Apropo de gurile sparte ale celor mici, mi-amintesc o secvenţă colosală de pe litoral care s-a petrecut acum câţiva ani. Stăteam în camping la Năvodari foarte aproape de mare şi ajunsesem să ne cunoaştem aproape toţi vecinii. Lângă noi era un cort mare cu o familie cu 5 copii între 4 şi 14 ani. Deja ne salutam oriunde ne întâlneam. Într-o dimineaţă, în jurul orei 11 toată familia respectivă era pe plajă în afară de tată. La un moment dat acesta apare cu un prosop pe umeri şi la vederea lui câţiva dintre copii îl aclamă bucuroşi. Cel mai tare însă se aude una dintre fetiţe, de aproximativ 6 ani, care luând o poziţie asemănătoare unui soldat cu o sabie ridicată deasupra capului acuzator şi victorios în acelaşi timp, dar şi extrem comic, exclamă ceva către bărbat atât de tare şi cu joc de scenă, încât ne-a atras tuturor celor din jur atenţia. Ea a strigat: „Ştiu unde ai fost! Ai fost la cacaaaa!…” Oricine s-ar fi aflat în locul bietului om probabil că şi-ar fi săpat singur o groapă în nisip unde să îşi bage capul şi acolo ar fi rămas până la asfinţit, dar, lovit ca de un baros în moalele capului, tăticul şi-a continuat totuşi drumul către cearşaful familiei cocoşat, pe jumătate ascuns sub prosop şi împiedicându-se la fiecare denivelare de nisip întâlnită în cale. În fine, a trecut, dar nimeni n-a uitat…

Asemenea scene cu adevărat tulburătoare se petrec zi de zi cu cei mici de aceea e important să îi educi mai întâi de acasă între patru ochi, să le explici cât de bine poţi să nu spună absolut tot ce aud în familie. E în zadar, dar merită să încerci ca să fii cu inima împăcată. Probabil unii adulţi din vecinătate vor rupe total şi brusc legătura cu tine într-o zi în mod inexplicabil, alţii vor porni un adevărat război împotriva ta, iar alţii te vor privi cu totul altfel după ce vor fi aflat unele secrete intime şi penibile despre tine. Important e să nu fii de faţă când se întâmplă „trădarea” copilului ca în exemplul de mai sus, măcar atâta să fie, nu ceri prea mult. Restul trece pentru că toate trec…

Revenind la bârfă şi la diversele sale variante, am să mă opresc asupra unui aspect care ne caracterizează pe noi, românii, în esenţa noastră, anume invidia. Probabil zicala „Să moară capra vecinului” e una dintre preceptele care ţin acest popor unit de sute de ani. Asta l-a făcut să dăinuie şi să reziste atâtor atacuri şi invazii ale altor popoare care nu credeau în această idee, în acest ideal. Aceia veneau şi plecau căutând Sfântul Graal ori El Dorado, nişte nimicuri inutile, noi însă rămâneam pe aceste plaiuri minunate uitându-ne permanent peste gard şi aşteptând o minune: să crape capra… Şi astfel au trecut secole.

Dacă unii îşi fac visuri măreţe, noi, românii, avem unul singur: să fim mai tari decât cel de lângă noi, iar acesta să moară de ciudă. Practic nimic altceva nu ne mai caracterizează şi nu ne mobilizează mai mult. Dacă am trăi singuri pe o insulă pustie ori într-o pădure fără margini şi fără locuitori, nu am avea niciun ideal în viaţă, am locui într-o colibă din crengi, hrănindu-ne cu stârvuri şi nimic altceva nu ne-ar mai interesa ori motiva. În societate însă, absolut totul se schimbă, fiecare dintre noi se orientează nu în funcţie de idealurile create din interior, ci în funcţie de ce vedem în jur, întreaga societate fiind practic o încrengătură de planuri născute unul din altul. E şi ăsta un fel de progres, o evoluţie.

Aşadar toate eforturile noastre se îndreaptă înspre o umilire a aproapelui. Sună total necreştinesc, şi chiar aşa şi este, dar ăsta e adevărul. În biserică ne rugăm la un Dumnezeu care să ne dea NOU| dreptate şi prosperitate, nu celuilalt… Aleluia!

Dar punctul cel mai înalt al acestui demers, satisfacţia cea mai deplină, nu este atunci când reuşeşti prin eforturi mari, după ani de muncă să îţi faci o casă mai frumoasă, să ai o maşină mai scumpă, copii mai deştepţi, frumoşi şi descurcăreţi, gazon mai verde ca al lui, ci atunci când vecinul se împiedică şi cade în nas, când acesta greşeşte şi suferă o pierdere. Cu alte cuvinte, mulţumirea e atunci când „concurentul” tău se prăvăleşte în cel mai jenant mod. Atunci abia merită să desfaci şampania…

Mare parte din copilărie mi-am petrecut-o la bunici, în judeţul Vrancea, tărâmul Mioriţei, şi o spun cu cea mai mare convingere că nu poate exista niciun alt spaţiu în România unde acea baladă să se potrivească mai bine. În acel Triunghi al Bermudelor unde se întâlnesc cele trei mari provincii româneşti, invidia şi duşmănia de frate şi vecin sunt la ele acasă, adevărate legi, iar asta se simte în orice loc ai fi. Peste tot există fie o conspiraţie a doi sau mai mulţi vecini sau rude împotriva altuia, fie sunt doi care au ales să se duşmănească întreaga viaţă. Bunicul meu se certa, de pildă, cu aproape toţi vecinii pe câte un centimetru de pământ, o scândură de gard sau te miri ce, tatăl meu, mai cumpătat, nu vorbea cu nimeni din sat ca să nu ajungă în aceeaşi situaţie, şi pot da o sumedenie de alte exemple, lista este infinită. Se poate spune că Marea Unire nu a fost altceva decât acţiunea de a cuprinde între aceleaşi graniţe cetăţenii cu aceeaşi pornire: grija altuia.

Ei bine, în exact epicentrul teritorial amintit există un primar care a ales să scrie pe tăblia de intrare în comună (Mera) ceva ce niciun alt locuitor al acelor meleaguri nu a făcut ori simţit, ceea ce constituie un paradox în sine. El, deconspirând practic adevărul, a scris aşa: „Trăiască şi capra vecinului!” Iar mai jos, învârte mai tare cuţitul în rană şi explică: „Nu poţi fi niciodată fericit dacă nu te bucuri de fericirea celui de lângă tine!” E drept că literele sunt foarte mici şi niciun şofer nu poate citi tot din goana maşinii, dar sunt sigur că aceia care au reuşit să descifreze textul au râs copios şi au apăsat mai vârtos pedala de acceleraţie. Cum fac, de altfel, toţi românii „de bine” din această ţară…

Briscan Zara este scriitor şi publicist