Mircea Eliade şi lentila diasporei (I)

"Dezbaterea publică, mai mult sau mai puţin academică, suscitată de dezvăluirile referitoare la activitatea politică a lui Mircea Eliade din anii '30 în România a generat reacţii contradictorii. Marea majoritate a intelectualilor, cu excepţia vizibilă a «clonelor academice» (cum inspirat le-a numit Sorin Antohi) care preiau interesat (şi necritic!) teme, obsesii şi ticuri ale unor anumite grupuri de presiune din lumea universitară occidentală pentru a-şi legitima poziţia aici, au resimţit această dezbatere ca fiind una iritantă. Intervenţiile româneşti asupra acestei chestiuni delicate şi spinoase, în cvasi-majoritatea lor, au avut mai curând aerul unor tăioase puneri la punct a rechizitoriilor publicate în străinătate, în care autorii cu pricina erau, de regulă, incriminaţi la rândul lor, fiind suspectaţi, cu sau fără motiv, de «vampirizarea simbolică» a lui Eliade. A răzbătut, ca un fundal general în toată cearta, un fel exasperare ultragiată a românilor că iată, până şi lui Eliade i se înscenează ceva, că este victima unei conspiraţii internaţionale, că se pune nedemn şi disproporţionat în balanţă o operă ştiinţifică şi literară de excepţie, de anvergură universală, cu un «dosar de cadre» destul de discutabil şi cam subţire.

Ignorând sau respingând mecanismele de valorizare sau ostracizare simbolică obişnuite în lumea academică occidentală, cu precădere în cea americană – unde cazul excluderii profesorului de la Yale, Paul de Man, pentru activităţi politice «incorecte» în tinereţe rămâne exemplar -, publiciştii români au cantonat dezbaterea fie pe insignifianţa intelectuală a detractorilor, fie, în cazul complicat al literaturizării chestiunii, pe falsitatea situaţiilor sau a acţiunilor incriminate. Cu excepţiile notabile reprezentate de Sorin Alexandrescu, Sorin Antohi, Dan Petrescu (în ţară) şi de Matei Călinescu (în diaspora), marea majoritate a comentatorilor nu şi-au putut ţine în frâu abordările pasionale, prea puţin adecvate unei dezbateri academice, raţionale, credibile. Chiar în cazul unui autor cu o reputaţie «aulică» precum Adrian Marino, dezbaterea chestiunii nu a fost lipsită de o coloratură umorală intensă, e drept din cauze mai curând subiective legate de orgoliul personal şi de relaţia sa directă cu Eliade decât din «indignare patriotică».

Mai mult, principala problemă a unor asemenea luări de poziţie a fost şi rămâne lipsa de ecou internaţional. Cu excepţia notabilă a doctoratului susţinut la Paris de Florin Ţurcanu şi publicat în limba franceză (Mircea Eliade. Le prisonnier de l'histoire, Paris, Ed. La Découverte, 2003 – ediţia românească, Humanitas, 2007) la o editură suficient de serioasă ca să distribuie acceptabil cartea, toate celelalte analize rămân condamnate la marginalizare şi la lipsă de ecou chiar atunci când unghiul de abordare este corect, iar argumentarea solidă. Nu e aici locul unei treceri în revistă a problemei, cu argumentele pro şi contra  necesare unei prezentări echidistante, însă am vrut doar să schiţăm orizontul în care se înscrie o apariţie relativ recentă care îmbogăţeşte şi nuanţează dezbaterea.

Cartea doctorului canadian Francis Ion Dworschak, intitulată chiar «In apărarea lui Mircea Eliade» şi publicată în limba română la Criterion Publishing House din Norcross, Georgia, U.S.A., în 2003, merita a fi discutată în tot acest orizont tulburat al polemicii legate de activităţile politice şi diplomatice ale lui Eliade dintre 1937 şi 1945. Din capul locului trebuie subliniat faptul că acest volum mi se pare extrem de relevant pentru poziţia pe care emigraţia românească o are faţă de memoria lui Eliade. Savant american încununat cu laurii succesului şi ai respectului pe întreg mapamondul, în deceniile cinci – opt, Mircea Eliade a reprezentat multă vreme nivelul maxim de reuşită a culturii româneşti. El a încarnat o natură completă, renascentistă aproape, de cuprindere enciclopedică, rigoare academică şi forţă creatoare, artistică. Mircea Eliade a fost singurul personaj al exilului românesc mai presus de suspiciunile maladive şi contestaţiile isterice ale membrilor «celeilalte Românii», iar reuşita sa fără rest şi fără compromisuri rămâne un model de neegalat. Şi în ţară, forţa de seducţie a modelului eliadean este extrem de mare, dar exilul aproape l-a sanctificat pe profesorul din Chicago, fiecare român din afară simţindu-se solidar şi împărtăşindu-se (chiar la un mod cvasi-religios) din faima lui Eliade. Am rămas surprins, în 1991, la Paris, atunci când am auzit evlavia cu care era pomenită trecerea lui Eliade pe la cenaclul din Neuilly de către Leonid Mămăligă (L.M. Arcade) în casa căruia aveam privilegiul să locuiesc pentru un an. Am văzut, studiind actele cenaclului «Hyperion», că organizarea la Paris, în 1987, a «Congresului Eliade» de către L.M. Arcade şi de Academia Româno-Americană, fusese, neîndoielnic, cel mai important moment al exilului intelectual românesc din zbuciumata sa istorie de jumătate de veac." (Continuarea în ediţia de miercuri, 20 martie, a Ziarului de Iaşi)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor