Naţionalizarea trecutului

Nimic mai neobişnuit decât un efort sistematic de "istoricizare" a conceptului de rasă aşa cum ne propun autorii în acest volum¹ provocator şi erudit. Neobişnuit, pentru că orice referire la rasă îl duce pe cititorul nespecialist la o semnificaţie rigidă, la un set de caractere biologice moştenite genetic şi, prin urmare, imuabile în perspectivă diacronică. De fapt, de aici a şi pornit aventura autorilor de a sonda arheologia termenului de rasă, în toate articulaţiile sale semantice şi de a face o incursiune istorică a modului cum acest termen a funcţionat de-a lungul timpurilor în cadrul constructelor identitare ale fiecărei epoci şi lumi istorice.

Dacă grecii antici se raportau la ceilalţi ca la "barbari", iar Aristotel vorbea de cele două tipologii de sclavie (legală, a prizonierilor de război şi cea "naturală", a fiinţelor inferioare, incapabile să se guverneze singure şi care trebuiau conduse de naturile superioare), după Cruciade şi după alungarea maurilor musulmani din Spania, începe să se contureze un întreg inventar de motive rasiale, politice, economice şi militare care să genereze expansiunea cuceritoare a modelului europocentrist, al oamenilor albi, creştini, în numele cărora vor fi construite argumentele justificative ale politicilor colonialiste din a doua jumătate a celui de-al doilea mileniu. Demersul istoric şi comparativ al autorilor de a urmări cum ideea de rasă s-a transformat semantic devenind în practica politică un operator identitar esenţial este una dintre liniile importante de analiză ale acestui volum. "Sub îndrumarea unor generaţii de filosofi, lingvişti, antropologi, etnologi, biologi şi medici, ideea a fost orientată treptat în direcţii noi. A părăsit domeniul ştiinţelor naturale şi a pătruns profund în cultura de masă occidentală aflată în dezvoltare şi dornică să cucerească lumi noi, distrugând vechea ordine, construind imperii, făurind naţiuni, promovând industrializarea şi servind progresul – într-un cuvânt, modernitatea" (p.28). Din punctul meu de vedere, principala provocare pe care această cercetare o face breslei istoricilor este chiar analiza şi contextualizarea modernităţii prin intermediul conceptului de rasă care, în opinia autorilor, reprezintă elementul coagulant esenţial al formării naţiunilor pe bază etnică. Toate mişcările politice de la Iluminism până la sistemul tratatelor de pace de la Versailles, care au fundamentat ordinea mondială postbelică, după 1920, cu state naţionale născute din cenuşa fostelor imperii, au avut în centrul activismului lor naraţiuni istorice motivante despre dreptul popoarelor la autodeterminare pe baze etnice, în care prevalau semnificaţiile culturale şi lingvistice specifice fiecărei naţiuni, dar din care nu lipseau determinările specifice, biologice şi rasiale, mascate sub formularea "identităţii specifice". Aceasta era invariabil definită doar în raport cu "străinii de neam şi de ţară" care ameninţau, prin prezenţa, limba, credinţa şi obiceiurile lor diferite, puritatea rasială a respectivei naţiuni. Dezbaterea pornită de autori, care analizează critic diverse poziţii referitoare la multitudinea de proiecte de tip risorgimento, de construcţie a unui stat naţional pornind de la inventarea unei mitologii mobilizatoare care folosea temele unui "trecut glorios" pentru a provoca naşterea unei coeziuni etnice/rasiale superioare ce îngloba virtuţile strămoşilor (presupuse a fi moştenite, desigur, de la sine!) fie ea italică, germanică, grecească sau maghiară este, cred, de maxim interes. Idealizarea unui trecut ficţional, cu oameni frumoşi şi viteji, care păstrează cele mai nobile însuşiri ale românismului a fost monedă curentă în naraţiunile de secol XIX care urmăreau, ideologic, prin literatură sau prin forţa evocatoare a istoriei, mobilizarea oamenilor în vederea realizării unui stat naţional. Toată istoriografia românească exalta, pe urmele lui Ranke şi a lui Michelet, această evocare mitologică a trecutului, iar literatura abundă de imagini cu ţăranii de la munte, de regulă păstori, care conservă în ei şi transmit eroic mai departe nobilele trăsături ale românilor drepţi şi harnici, frumoşi, albi şi creştini, viteji şi puri adică, nu-i aşa?, trăsăturile ideale spre care aspiră o construcţie politică cu un vehicul rasial superior. Autorii analizează acest proces de mitologizare a trecutului şi a rasei plecând, în primul rând de la exemplul englez, german şi francez pentru a coborî apoi la ţările mici, cele care şi-au realizat construcţia statului pe bază naţională la începutul secolului al XX-lea. Ceea ce e fascinant în estul european e faptul că cele mai noi teorii rasiale au început a fi importate şi, nu de puţine ori, folosite în politici publice în aceste regiuni după ce acestea şi-au consolidat statele naţionale şi au început să dezvolte frica de străini, mai ales că întregul areal era, inevitabil colorat de un mozaic de etnii şi de culte majoritar creştine, de regulă aflate în concurenţă şi în conflict. Dacă secolul al XIX-lea, care marchează autonomizarea ştiinţelor umaniste, inclusiv a antropologiei, introduce, dat fiind nivelul primitiv experimental, metodologic şi conceptual, interpretări grosiere în analiza rasială, secolul al XX-lea va duce cercetarea rasială pe un drum controversat, cu rezultatele cumplite cunoscute. Când cercetătorii maghiari şi apoi cei germani vorbesc pe şleau despre puritatea sângelui şi a rasei care trebuie păstrate cu orice mijloace este legitimată discriminarea ca un efect de protejare a naţiunii şi, desigur, se creează condiţiile pentru experimente genetice, pentru epurare etnică şi "soluţii finale" şi pentru afirmarea raselor "superioare" în dauna celor "inferioare", mai slabe, care trebuie cucerite şi administrate, după modelul aristotelic al sclaviei naturale.

Partea provocatoare a analizei celor doi autori este, desigur, cheia ideologică în care citim teoriile rasiale şi legătura lor cu naţionalismul, temă extrem de interesantă şi largă pe care nu o putem dezvolta aici. Folosind în general o grilă de lectură "progresistă", în acord cu discursul moralizator al modelor intelectuale ale momentului, cu citate consistente din autori proveniţi din diverse grupuri minoritare (care sunt, firesc, revendicativi şi resentimentari faţă de cultura europeană şi "white suprematism"), autorii deconstruiesc activ naţionalismul modern, "liturghia politică", sistemul de credinţe naţionaliste ale căror mituri şi simboluri naţionale sunt instrumentate politic pentru a inspira şi motiva sentimente patriotice. Când, după Revoluţia Franceză, naţiunea a devenit obiect de cult, iar naţionalismul o formă de religie seculară s-au pus bazele unei lumi noi măcinată de contradicţii identitare. Ceea ce, spun autorii, este o realitate ce duce la efectele politice catastrofale pe care le trăim în aceste momente: explozia terorismului religios, succesul populismului demagogic şi chiar, în cazul lui Matteo Salvini, Marine Le Pen sau Victor Orban, la reinventarea discursului rasist propriu-zis faţă cu pericolul reprezentat de invaziile străinilor (fie ei emigranţi economici sau refugiaţi de război), ce vor altera, desigur, fiinţa naţională şi vor murdări puritatea sângelui etnic. Este o perspectivă care generează situaţii catastrofale, precum conflictele sau invaziile contemporane, duse în numele naţiunii, la decizii precum Brexit-ul, votat de purişti exclusivişti care nu mai voiau să respecte codul clubului european sau, inevitabil, de ascensiunea la putere a unui personaj toxic şi nesăbuit precum Donald Trump. Toate ar putea fi citite şi înţelese, ne spun autorii în această carte provocatoare, şi prin ideea de rasă, într-o lume unde Străinul începe totuşi să se decorporalizeze şi să ne atace din lumi virtuale prin Inteligenţă Artificială. Aşa că, infuzat cu ideile naţionaliste care ne-au făcut modernitatea, trecutul s-ar putea să dispară de tot, trezindu-ne noi că suntem înghiţiţi de un viiitor vorace, intolerant, agresiv şi inuman, dar corect politic (adică neorasist!).

¹ Turda, Marius; Quine, Maria Sophia – Istorie şi rasism. Istoria ideii de rasă de la Iluminism la Donald Trump, traducere de Marius-Adrian Hazaparu, Iaşi: Polirom, 2019. Tilul original fiind Historicizing Race.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor