Neliniştea vorbitorului

► Într-o prezentare (în „Fonetică şi dia­lectologie“, XV, 1995) a volumului pe care l-am publicat, îndată după audierea Prelegerilor şi conferinţelor prezentate de acesta, la Iaşi, în anii 1992 şi 1993, ca supliment la „Anuarul de ling­vistică şi istorie literară“ (t. XXXIII), o tânără (pe atunci) cercetătoare, Mariana B., se îndoia de afirmaţia lui Coşeriu, că „vorbitorul ar fi preocupat să vorbească într-un mod corect şi să cunoască alte moduri, superioare, de a vorbi“. Or, crede autoarea, cercetări de sociolingvistică nu susţin ideea că vorbitorul ar avea, în general, interes „pentru corectitudinea vorbirii“. Implicaţiile mai grave ale acestei afirmaţii sunt diminuate de rezerve; prima, că interesul respectiv nu se poate manifesta „în orice loc, în orice mediu social, la orice nivel de educaţie etc.“, iar a doua, sub forma unei concluzii: „Numai în anumite situaţii vorbitorul devine conştient că trebuie să vorbească în mod corect“. Dar, ambele formulări sunt măcar pe lângă tema discuţiei de la Coşeriu.

► Vorbitorul care vrea să vorbească corect! Să pornim, însă, de la Magistru, să vedem, mai întâi, la cine se referă acesta: „Vorbitorul este măsura tuturor lucrurilor în lingvistică, fiindcă limbajul e făcut de către şi pentru vorbitori, nu de către şi pentru lingvişti, şi, deci, lingvistul trebuie să explice care este fundamentul acestei nelinişti a vorbitorului care vrea să vorbească corect şi care se întreabă dacă e bine sau nu e bine spus ceea ce spune, dacă modul lui de a vorbi este un mod corect, dacă există alte moduri, superioare, de a vorbi în aceeaşi limbă“. Aşadar, vorbind despre performanţă, Coşeriu avea în vedere neliniştea celui care „vrea să vorbească corect“, întrucât doar acesta se poate întreba „dacă există alte moduri, superioare, de a vorbi în aceeaşi limbă“.

► Confirmare. Înainte de un minim progres în interpretarea textului coşerian, ne face o deosebită plăcere următoarea rememorare. În mai, 2001, ca profesor la Galaţi, fiind printre cei care au organizat conferirea, marelui lingvist, a titlului de „Doctor Honoris Causa“ al Universităţii „Dunărea de Jos“, i-am propus omagiatului prezentarea textului res­pectiv (într-o formulare apropiată, după „Lingvistica integrală“), ca recomandare a sa pentru un public mai larg, pe afişul anunţând evenimentul. Am primit acordul lui Eugeniu Coşeriu, chiar cu aprecieri pentru selecţie, iar, în cele ce au urmat, am discutat, public, semnificaţia de performanţă a caracterizării respective.

► Tradiţia normei. De altfel, contextul (nu prea larg, pentru a fi pierdut din vedere) al apariţiei enunţului cu privire la „neliniştea vorbitorului“ (din „Deontologie…“) este concludent în ceea ce priveşte îndreptarea pe care o susţinem. Mai întâi, despre ce normă de corectitudine este vorba: „[O anumită formă] corespunde sau nu corespunde tradiţiei în care se înscrie vorbitorul şi care are norma ei de corectitudine, în vreme ce limba exemplară este limba care se formează pe deasupra diferenţelor dialectale ca normă lingvistică pentru toată comunitatea lingvistică“. Aşadar, nici nu este vorba de corectitudinea limbii exemplare: „Prin faptul că fiecare mod de a vorbi îşi are propria sa co­rectitudine, înseamnă că aceste noţiuni de «co­rectitudine» şi de «exemplaritate» au totuşi ceva în comun, altfel confuzia dintre ele n-ar fi posibilă“ (vezi supra, § 2!).

► Nici toate ale vorbitorului: „Fără îndoială, vorbitorul nu este lingvist şi, deci, când inter­pretează el însuşi această atitudine şi această nelinişte, poate greşi. Datoria lingvistului este să justifice, să explice fundamentul şi sensul propriu al acestei nelinişti şi al dorinţei vorbitorului de a vorbi mai bine, de a vorbi corect, de a vorbi o limbă, într-un fel, superioară“. Dar, pe de altă parte, vorbirea este supusă şi ea aprecierii dintr-o perspectivă mai largă a comunicării, ale cărei date ţin de dotările personale ale interlocutorilor, iar referirea se face, în primul rând, la competenţa lingvistică a acestora, în speţă la competenţa idiomatică (gradul de cunoaştere a unei limbi) şi la cea expresivă, reprezentând prestaţia „în situaţii determinate şi cu privire la anumite lucruri, cu anumiţi interlocutori“ (Coşeriu, Prelegeri…, p. 36).

► Circumstanţele. Aşadar, importantă este adecvarea la situaţia de comunicare, la tema dis­cursului şi la interlocutor; din perspectiva prag­ma­ticii. în ceea ce priveşte corectitudinea (neînţeleasă!), interesează, de asemenea, considerarea spaţiului şi a registrului comunicării, căci nu îl putem avea în vedere pe interlocutor ca pe o simplă „maşină de vorbit“; oricând, el vorbeşte „în anumite circum­stanţe“ (Coşeriu).

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi.