Nevoia de noroc

Îndeobşte, an de an mă duc prima oară la sfârşit de martie la Amnaş dintr-un motiv cât se poate de pragmatic: ca să plătesc impozitul înainte de 31 şi să beneficiez astfel de bonusul de 10% (nu doar 5%, ca la Iaşi). Apoi, desigur, îndeobşte cam pe final de martie începe să se instaleze şi primăvara şi pot efectua cele câteva lucrări specifice: să curăţ viţa de vie, să pun un cartof, nişte fasole verde etc. Aşa intenţionam şi anul acesta, dar timp de patru săptămâni am tot amânat plecarea, din varii motive: mai întâi, din cauza unei traduceri, apoi pentru că onor CFR Călători îmi scosese trenul de seară (Iaşi – Timişoara), cu care ajungeam dimineaţa la Sălişte (după schimbarea la Alba Iulia ori Vinţu de Jos, desigur), pierzând o noapte, dar câştigând o zi, încurcându-mi serios nevoia de „cale bătută” (de, de la o vârstă încolo, nu prea mai ai chef de imprevizibil în materie de călătorii obligatorii); apoi, şi primăvara se cam lăsa aşteptată: urmăream zi de zi previziunile meteo pentru Amnaş şi constatam că încă se tot anunţau nopţi cu grade minus; nu în ultimul rând, şi războiul din Ucraina m-a mai ţinut pe loc: urmăream ca hipnotizat evoluţia invaziei ruseşti, mereu cu speranţa să reziste Ucraina…

Bref: am ajuns abia în Săptămâna Mare la ţară. Mai exact: în data de 20 mai, miercuri seara, după ce alesesem în cele din urmă varianta Iaşi – Braşov – Sibiu. O zi pierdută, dacă facem abstracţie de faptul că noua rută mi-a oferit noi ocazii de fotografii (trainphotos le zic eu, că, de, sună mai elevat…): după Oneşti, aproape că n-am mai oprit aparatul foto, căci trecerea trenului prin munţi îmi oferea cadru după cadru!

În fine, ajunsesem la Amnaş! Şi-am putut constata că natura era cu cel puţin zece zile-n urmă faţă de Iaşi, motiv să-mi spun: stai că-i bine, n-ai întârziat deloc în privinţa asta, singurul „cost” fiind pierderea bonusului de 10%.

Joi, zi frumoasă fiind, am cosit iarba din partea din faţă a curţii (în cealaltă jumătate încă nu apucase să crească aşa mare), am curăţat viţa de vie. Vineri dimineaţa am comandat telefonic doi litri de lapte. Pe la zece m-am dus până pe Grapp (în capătul de est al satului) să iau laptele, iar pe drumul de întoarcere mi-am zis: ia, hai să trec şi pe la femeia care-n fiecare sâmbătă face pâine de casă la vechiul ei cuptor de lemne, poate mai poate să preia şi de la mine o comandă, eu unul gândindu-mă că din cauza Paştelui s-ar putea să nu mai facă faţă. Ajung, poarta încuiată. Fereastra spre uliţă, deschisă. O strig. Vine la geam.

– Bună ziua! Am fost după lapte şi m-am gândit să trec pe la dumneavoastră să văd dacă puteţi să-mi faceţi şi mie o pâine mâine...

– A, da’ am făcut deja ieri, că mâine-i Sâmbăta Mare, azi e Vinerea Mare!

Mda, iaca, la asta nu mă gândisem: că la ţară, oamenii mai respectă oareşce obiceiuri şi tradiţii, de pildă vopsesc ouăle ori fac pâine şi cozonac (cei care fac şi nu le cumpără) încă de joi, apoi: gata!

– Dar să ştiţi că pot să vă dau o pâine – a comandat cineva două, dar în cele din urmă n-a mai vrut decât una!

– Daa? Vai, ăsta da noroc.

Mi-a adus femeia pâinea cea mare (cam 2,5 kg!) la geam.

– Cât mai costă?, întreb.

– Păi, 18 lei, dar de acum o s-o dau cu 20. (În toamnă, costase 15.)

I-am dat 20, i-am mulţumit, i-am urat Paşti fericite şi am plecat cât se poate de bucuros spre casă, constatând încă o dată că de, asta e, trebuie să ai şi noroc în viaţă!

Michael Astner este poet, traducător şi publicist