O analiză lucidă (II)

Aşadar, în Năvala către Europa, analizând fenomenul urbanizării galopante din ţările subsahariene, Stephen Smith arată că el va accentua procesul de pauperizare, pentru că tot mai puţini vor fi oamenii în măsură să cultive pământul. Africa ar putea să-şi satisfacă singură nevoile alimentare, dar va trebui să dezvolte o agricultură intensivă, în aşa fel încât să-şi mărească de cinci ori producţia în anul 2050. Independenţa statelor africane nu a adus bunăstarea şi dezvoltarea aşteptate. Un progres s-a înregistrat atunci când China a devenit principalul partener comercial; dar când ritmul creşterii economiei chineze a încetinit, a luat sfârşit şi perioada de avânt economic a mai multor state africane. Cifrele sunt, şi aici, necruţătoare: partea Africii în comerţul mondial variază, din anii 1950 până astăzi, între 2 şi 3%; proporţia africanilor ce au acces la energia electrică a crescut în mică măsură, ajungând la 33%; cei 20 de milioane de locuitori ai New-York-ului consumă mai multă electricitate decât cei 1,2 milioane de africani (!). La un capitol stau bine africanii, anume la telefonia mobilă: îi consacră 10% din venituri, ceea ce pentru un european ar însemna 216 euro pe lună… Să nu uităm, cum am menţionat deja, conflictul între generaţii, accentuat de o explozie demografică fără precedent.

Şi migraţia a înregistrat creşteri spectaculoase. Numărul migranţilor era, pe glob, de 92 milioane în 1960, a ajuns la 215 milioane în 2015. În 1960, 20 de milioane de persoane din Sudul sărac se stabileau în Nordul bogat; în 2000 au fost 60 de milioane iar în 2015 – 140 de milioane. Se estimează că, până în 2050, se vor adăuga încă 90 de milioane. Ei vor asigura, în ţările europene, creşterea demografică. Emigrarea nu se realizează fără a fi îndeplinite anumite condiţii. În primul rând, candidatul la emigrare trebuie să atingă un anumit grad de prosperitate, care să-i permită să-şi finanţeze călătoria şi să-i asigure resurse minime pentru început. În al doilea rând, inserţia emigrantului în ţara de adopţie depinde mult de existenţa unei diaspore care să-l sprijine sau, şi mai bine, a unor rude dispuse să facă sacrificii financiare. Ironia face ca ajutoarele – masive – pe care statele europene dezvoltate le acordă statelor din sud să favorizeze, în fapt, emigrarea: cei mai săraci nu au mijloace să plece, un plus de prosperitate induce dorinţa – şi creează posibilitatea – de a găsi în altă parte o viaţă mai bună. Sunt mai multe forme de exod: exodul rural, exodul către metropolele regionale (uriaşe aglomerări urbane) şi exodul către exteriorul continentului, direcţia privilegiată fiind Europa, cu menţiunea că şi în Statele Unite s-au stabilit, în ultima vreme, numeroşi africani. Uităm însă că până în 1973 (anul şocului petrolifer) Europa îi căuta pe muncitorii africani, era o acută nevoie de mână de lucru şi – fapt ce ni se pare astăzi de necrezut – se circula atunci practic liber între Africa şi Europa, nefiind nevoie de viză. Uităm, de asemenea, că perioada colonială a durat în Africa subsahariană numai 90 de ani şi, oricâte păcate a avut colonialismul, e ilogic să-i punem în cârcă toate relele şi toate disfuncţionalităţile lumii de azi.

Stephen Smith nu evită o chestiune delicată, aceea a înţelegerii conceptului de „diversitate”. Noi ştim că adversarii diversităţii primesc automat eticheta de „xenofobi”, sau chiar de „rasişti”, în timp ce apologeţii diversităţii sunt acuzaţi că aneantizează identităţile naţionale. Poziţia lui Stephen Smith este nuanţată şi, dată fiind presiunea corectitudinii politice, curajoasă. Trebuie să luăm act, spune el, de fenomenul migraţiei şi pornind de aici să ne întrebăm: ce emigranţi să primim, în ce număr şi în ce condiţii ? Nu trebuie să lăsăm frâu liber izolaţionalismului naţionalist, dar nici să-l facem pe cetăţean să se simtă „străin” la el acasă. Suntem, până una alta, cetăţeni ai unui stat, avem carte de identitate, paşaport, formăm o comunitate spirituală: cine vrea să se integreze în „club” trebuie să ne accepte regulile. Un exces de imigranţi va distruge sistemul european de protecţie socială. Trebuie găsit acel punct de echilibru care să nu facă din „diversitate” o lozincă demagogică. Smith sugerează în acest sens câteva scenarii posibile. Nu are rost a le aminti aici. Contează că ele prind contur şi ne fac să sperăm că bătrânul nostru continent refuză să se resemneze.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor