O bătălie literară de acum un secol

Pe 10 decembrie se împlineşte un secol de când Marcel Proust a primit premiul Goncourt pentru La umbra fetelor în floare, al doilea volum din monumentala sa construcţie romanescă În căutarea timpului pierdut. Primul volum al ciclului, Swann, fusese tipărit în 1913 şi puţini au fost atunci cei care au pariat pe geniul autorului. A izbucnit apoi războiul, care a reprezentat pentru Franţa o cumplită traumă, atât prin numărul victimelor, cât şi prin suferinţele populaţiei civile. Premiul Goncourt, acordat prima oară în 1903, era menit – ca şi astăzi – să încununeze cel mai bun roman al anului. Încă se mai respectau două clauze testamentare pe care le prevăzuseră fraţii Goncourt, cei care întemeiaseră premiul: se înmâna laureatului o sumă de bani destul de consistentă, cinci mii de franci, iar câştigătorul trebuia să fie, în principiu, un scriitor tânăr.

Cinci ediţii la rând, premiul Goncourt mersese către romancieri care relatau experienţa războiului, unii dintre ei foşti combatanţi (să nu uităm că, printre victimele căzute pe câmpul de luptă în primul război, s-au numărat nu mai puţin de 560 de scriitori francezi!). În 1919, principalul concurent al lui Proust era Roland Dorgelès, erou de război, autor al unui roman de succes, Crucile de lemn, inspirat – evident – tot de atrocităţile de pe front. Dorgelès era sigur de victorie, iar când, în mod neaşteptat, balanţa a înclinat în favoarea lui Proust, a izbucnit o adevărată bătălie literară, de o intensitate şi de o complexitate pe care cu greu le putem astăzi imagina. Povestea acestei bătălii este reconstituită de Thierry Laget într-o remarcabilă şi pasionantă carte, Proust, premiul Goncourt (Gallimard, 2019), unde vedem ce pasiuni, ce duşmănii, ce invidii, ce intrigi a stârnit un simplu premiu literar, care nici măcar nu avea atunci prestigiul pe care l-a câştigat ulterior.

Dorgelès, aşadar, era favorit, iar împotriva lui Proust jucau mai mulţi factori. Avusese parte de o serie de cronici negative, în care era considerat un caz clinic suferind de mai multe boli, printre ele figurând şi memoria excesivă (!). Era, apoi, socotit bătrân (avea 48 de ani!) şi i se atribuia o situaţie materială confortabilă (deşi, de o extremă generozitate fiind, Proust îşi risipise resursele financiare). Sigur de victorie, Dorgelès anunţă că nu concurează la celălalt premiu literar important decernat aproape concomitent, Femina, tocmai pentru a nu-şi compromite şansele la Goncourt (din fericire, doamnele din juriul Femina s-au dovedit înţelepte şi au amânat decizia, aşteptând să vadă ce se întâmplă pe 10 decembrie). În fapt, ca la o cursă atletică de viteză, Proust a atacat pe ultimii metri. Şi aceasta graţie unuia din cei zece membri ai Academiei Goncourt, Léon Daudet (fiul lui Alphonse), mare admirator al lui Proust; Daudet, polemist temut, om de dreapta, a desfăşurat o excepţional de viguroasă campanie de susţinere reuşind ca, în final, Proust să obţină şase voturi, iar Dorgelès patru. Era însă doar începutul scandalului.

Trebuie spus că, în urmă cu o sută de ani, presa franceză era de o bogăţie şi de o varietate uluitoare. Dosarul de presă pe care l-a alcătuit Thierry Laget numără vreo şapte sute de pagini! Proust e atacat, foarte adesea violent, din toate direcţiile. Ziarul L’Humanité, încă socialist (în anul următor va deveni oficiosul Partidului comunist) publică un articol vitriolant cu titlul „Faceţi loc bătrânilor!”. Avangardiştii, în frunte cu Aragon, nu se lasă nici ei mai prejos şi îl insultă în toate felurile. Proust şi volumul proaspăt premiat devin subiecte privilegiate ale publicaţiilor satirice. Scriitorul, care e mai tot timpul claustrat în micul lui apartament din strada Hamelin, încearcă să facă faţă atacurilor, trimiţând spre exemplu ziarelor fotografii de când era… tânăr! Léon Daudet rămâne un susţinător devotat, la fel editorul Gaston Gallimard precum şi câţiva critici şi scriitori de renume.

Şi Roland Dorgelès? Ei bine, cum presa e indignată că nu a luat premiul Goncourt, doamnele de la Femina îi acordă premiul lor, gest aplaudat de publicaţiile ostile lui Proust. Albin Michel, editorul lui Dorgelès, găseşte o formulă comercială ingenioasă: însoţeşte romanul Crucile de lemn cu o banderolă pe care e scris cu litere mari, PREMIUL GONCOURT, şi dedesubt, cu caractere mici, „patru voturi” (Gallimard îl va da în judecată pe Albin Michel care va trebui să plătească o amendă). E adevărat că tirajele lui Dorgelès cresc spectaculos pentru moment, dar Proust îşi ia revanşa – şi ce revanşă! – în postumitate. El moare în 1922, ultimul volum din În căutarea timpului pierdut apare în 1927, iar câteva decenii mai târziu Proust intră definitiv în conştiinţa publicului drept unul dintre fondatorii romanului modern. Din această perspectivă, bătălia din 1919 pentru premiul Goncourt poate fi socotită o piatră de hotar.

P.S. Aparent fără legătură cu subiectul: marţi, celebrul Bernard Pivot a anunţat că demisionează din Academia Goncourt, al cărei membru era din 2004 şi pe care o prezida din 2014. Justificându-şi gestul, Pivot a declarat că acum, ajuns la vârsta de 84 de ani, vrea ca nicio o constrângere să nu-i mai afecteze timpul liber. Doreşte, prin urmare, să citească doar de plăcere şi nu şi din obligaţie.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor