O povestire de Llosa

Nu ştiu cum a fost primită în alte ţări povestirea Vânturile a lui Mario Vargas Llosa, dar m-aş mira ca autorul să nu fi fost etichetat drept reacţionar ori conservator. Avem acum textul în româneşte (la editura Humanitas, în traducerea Tudorei Şandru-Mehedinţi) şi n-ar fi exclus să avem şi la noi astfel de reacţii. Cum povestirea e de mici dimensiuni şi conţine detalii de un naturalism destul de brutal, impactul ei este cu atât mai puternic.

Protagonistul e o persoană în vârstă, în plină decrepitudine fizică. Se simte, totodată, stingheră într-o lume care a evacuat toate valorile în care credea. Posibilitatea de a urmări totul online a dus la dispariţia muzeelor, bibliotecilor, cinematografelor etc. De altfel, povestirea chiar aşa începe, cu o manifestaţie de protest faţă de închiderea ultimelor cinematografe; numai că protestul e jalnic, participă puţină lume, doar câţiva bătrâni nostalgici. Circulă o veste bună şi surprinzătoare: s-ar fi deschis o librărie nouă! Da’ de unde, e vorba de un bătrân care îşi scoate la vânzare cărţile vechi şi ferfeniţite, înşirate pe o tarabă. Ecologiştii intră şi ei pe fir şi reclamă distrugerea tuturor cărţilor, întrucât combinaţia dintre hârtie şi cerneală de tipar ar fi toxică. Digitalizarea e sacralizată: poţi citi pe tabletă, poţi vedea filme, poţi vizita muzee etc., stând acasă, în fotoliu. Un pretins confort pe care eroul povestirii îl refuză: „… pentru oameni ca mine, din altă epocă, viaţa fără librării, fără biblioteci şi fără cinematografe e o viaţă fără suflet”. Sau altă grozăvie: sunt „specialişti”, profesori şi critici de artă, care pretind că e preferabilă imaginea digitală a unui tablou de Rembrandt sau de Van Gogh; nu va trece mult, adaugă protagonistul-narator, până când se va spune că şi combinaţia între pânză şi ulei este toxică. Arta nouă mizează pe exhibiţionism şi vulgaritate. În teatru şi la operă omniprezent a devenit ecranul. Creatorul individual nu mai contează, el este înlocuit de maşinării şi laboratoare. Primatul tehnologiei se vede şi în dispariţia departamentelor de filozofie din universităţi – au mai rămas două în lume, în Bolivia şi în Insulele Marchize, la aceasta din urmă filozofia e „combinată” cu religia şi cu bucătăria. Fervoarea ecologistă face ravagii, adolescenţii visează ca toată omenirea să se hrănească doar cu fructe şi verdeţuri, animalele sunt ocrotite, şobolanii sunt socotiţi animale domestice şi mişună peste tot în voie. Ziarele, bineînţeles, au dispărut, ştirile sunt prezentate pe nişte ecrane mari instalate pe străzi şi sunt strict controlate de către autorităţi. Religia a căzut în desuetudine, iar locul preoţilor a fost luat de către prezicători, vrăjitori, hipnotizatori, şamani etc. Au dispărut şi artele tradiţionale, înlocuite de circ şi de desene animate. Tinerii vor să ajungă trapezişti, echilibrişti, iluzionişti  (aşa cum vedem, de altfel, la emisiunea „Românii au talent”).

Sigur, în acelaşi timp medicina a înregistrat progrese uriaşe, iar omul a ajuns să aibă o speranţă de viaţă la care nici nu putea visa odinioară. Centenar este, foarte probabil, şi naratorul care, pe măsură ce se plimbă prin Madrid, oraşul unde trăieşte, face toate aceste consideraţii despre decăderea culturii şi a civilizaţiei. Iată însă că la un moment dat el este victima unei amnezii puternice, probabil un debut de Alzheimer, şi constată că a uitat unde locuieşte (la fel a debutat, pare-se, boala lui Cioran). Începe aici o altă rătăcire prin oraş, cu semne din ce în ce mai penibile ale decrepitudinii fiziologice.

Trebuie numaidecât menţionată ampla prefaţă semnată de Mircea Mihăieş, care întoarce textul pe toate feţele şi îi luminează semnificaţiile. Periplul personajului apare ca o metaforă a sinuciderii Occidentului sub presiunea forţelor pretins „progresiste”. Avem a face de fapt, spune inspirat Mircea Mihăieş, cu un „fascism al conformismului”, cu negarea spiritualităţii şi a culturii, o negare dusă către forme extreme, când până şi obiectul numit „carte” trebuie să dispară.

„Să fie oare adevărat – se întreabă naratorul – că nu i-a mai rămas culturii nici o funcţie de îndeplinit în viaţa asta? Că raţiunile ei vechi, de a spori sensibilitatea, imaginaţia, de a te face să trăieşti plăcerea frumuseţii, de a dezvolta spiritul critic al oamenilor, nu mai sunt de nici un folos fiinţelor omeneşti de azi, pentru că ştiinţa şi tehnica le pot substitui cu prisosinţă?”. Acestor întrebări Llosa le dă în Vânturile un răspuns care este totodată un avertisment.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor