O temă fierbinte: Visul American a devenit pentru ei coşmar

Pe 25 iunie 2012, revista Time deschidea ediţia cu reportajul jurnalistului şi activistului Jose Vargas, „We are Americans. *Just not legally”/ „Suntem americani. *Însă nu legal”. Reportajul spunea povestea unora dintre cei aproape 12 milioane de americani care trăiau în America acelui an fără documente. Chiar în acea zi – îşi asumă Time victoria – Preşedintele Obama a adoptat prin ordin executiv celebrul act DACA, un acronim pentru programul care amâna deportările pentru 800 000 din cei aproximativ 3,6 milioane de imigranţi ilegali care sosiseră în SUA ca minori: aflăm din USA Today că, pentru a dobândi statut legal (constând în permis de muncă cu posibilitatea reînnoirii o dată la doi ani), ei trebuiau să fie sub 30 de ani în 2012, sub 16 ani la data sosirii în SUA, să fi trecut prin şcoală ori să fi devenit membru al armatei şi să nu fi comis nici o infracţiune.  Programul DACA a fost o variantă restrictivă a celebrului DREAM Act (Development, Relief, and Education for Alien Minors Act, propus Congresului din 2001 şi niciodată votat – problema imigraţiei fiind o temă polarizantă a lumii politice americane. Implementarea DREAM Act i-ar fi adus în legalitate pe toţi cei 3,6 milioane de americani fără acte aduşi în ţară ca minori, denumiţi acum DREAMeri (n.r. – acronimul Dream-eri are sensul de visători, aluzie la "visul american”).

Ordinul executiv al lui Obama, o variantă temporară şi restrictivă, dar totodată o soluţie umană la deportarea iminentă a sute de mii de tineri ce nu îşi aleseseră singuri destinul ilegalităţii, a fost abolit de administraţia Trump care l-a considerat un abuz de putere. Sute de mii de americani fără acte riscă deportarea în următoarele luni, întrucât nu mai există nici o bază legală pentru reînnoirea vizelor temporare de la 6 martie încolo. Tema imigraţiei a revenit în prim-planul vieţii politice americane şi domină spaţiul public. În 2017, revista Time a publicat "We are Americans – Revisited”/ "Suntem Americani – versiune revizuită", intervievând aceleaşi persoane la cinci ani distanţă, dar cumva în aceeaşi situaţie instabilă, vieţi care trăiesc de azi pe mâine, fără să le fi fost oferită vreodată şansa de a-şi face un plan de viaţă pe mai mult de un an sau doi. Drama lor, amplificată acum de administraţia Trump, este descrisă de presă printr-un joc de cuvinte: "DREAMer’s nightmare"/ "Coşmarul visătorilor".

Problema imigraţiei este una complicată în America şi pretutindeni. Nu încerc a da acum soluţii la aceasta, ci doar să supun reflecţiei câteva aspecte ale sale. Acest eşec de politici şi acest eşec al guvernării într-o ţară a soluţiilor pragmatice şi atât de experimentată democratic ca America, este interesant de observat pentru toate ţările care se confruntă cu migranţi.

În lumea globală de azi, migraţia devine o problemă  globală. Pentru Statele Unite ale Americii, faptul că imigraţia e o problemă atât de spinoasă este cumva ironic şi nefericit. America, o ţară de imigranţi, întemeiată pe visul american al nefericiţilor şi al oropsiţilor, al neacceptaţilor şi al persecutaţilor, s-a dovedit incapabilă în a rezolva o dilemă existenţială fundamentală. Fără imigranţi ne-legali, America nu ar fi acum America. O politică dură anti-imigraţie, precum zidul propus de domnul Trump, pare cumva scoasă din contextul istoric şi împotriva firii. Pe de altă parte, migraţia are nevoie de reglementări ferme şi coerente, pe termen lung: ceea ce înseamnă că ele trebuie să fie rodul unui compromis bine articulat, pentru a nu se ajunge la aboliri şi anulări reglementative, cum s-a întâmplat de când Trump a venit să dea lecţii de duritate politică.

Soluţia lui Obama, de aducere în legalizare a minorilor fără acte, educaţi şi cu cazier curat, a fost o politică de manual. Preşedintele a făcut uz de puterea executivă în absenţa fezabilităţii politice (Congresul eşuase de cel puţin 11 ani în adoptarea unei soluţii legislative!), pentru a rezolva uman şi pragmatic o problemă importantă. Sub aspect umanitar, deportarea celor aduşi în SUA în timp ce erau minori însemna nu doar desţelenirea lor pentru a doua oară, după ce ani la rând au transpirat să îşi găsească un rost, să îşi construiasă visul lor american, dar pentru unii din zone geo-politice periculoase însemna chiar riscul de a-şi pierde viaţa sau libertatea. La nivel pragmatic, legalizarea a sute de mii de persoane fără acte înseamnă crearea unui cadru de guvernare responsabilă, căci odată legalizaţi, imigranţii pot fi mai bine controlaţi, impozitaţi, responsabilizaţi. Este o politică de cele mai multe ori înţeleaptă să legalizezi ceea ce nu se poate stopa cu desăvârşire (incluzând consumul de stupefiante sau prostituţia).

La polul opus, Donald Trump foloseşte cauza visătorilor ca o monedă de schimb pentru a impune votarea finanţării celebrului zid de la graniţa cu Mexicul. O soluţie medievală într-o epocă a tehnologiilor avansate şi a comunicării globale, descrisă de unii. Folosirea acestui grup de oameni ca masă de manevră politică nu e ceva nou, însă asta nu face tactica mai acceptabilă la nivel de etică politică.

Un alt subiect de reflecţie este unde trebuie trasă linia privind efectul retroactiv al politicilor sau al măsurilor de anulare a lor. Cu alte cuvinte, este moral ca cei care au fost "legalizaţi" sub DACA să fie acum readuşi în ilegalitate? Nu era mai normal ca noul ordin să aibă efect doar asupra imigranţilor fără acte care nu beneficiaseră de DACA până în prezent? (Numărul lor este de aproximativ 200.000 de oameni care, din frică ori neştiinţă, nu au făcut demersuri de a căpăta statutul legal. Cât de responsabilă este o autoritate politică sau statală care îşi trimite cetăţenii legali în ilegalitate fără ca aceştia să fi comis vreo infracţiune de la data recunoaşterii lor legale? Pare o totală lipsă de sens politic şi de orice etică a guvernării, o reţetă mai cu seamă adoptată de regimuri nedemocratice.

Abolirea acestui act fără a avea ceva în loc este aspru criticată şi probabil va costa Partidul Republican. Pe de altă parte, ambele partide, nu doar cel republican, sunt responsabile pentru eşecul în rezolvarea problemei imigraţiei şi, mai ales, eşecul găsirii unei soluţii la DACA. Dezacordul este unul artificial, remarcă mulţi comentatori. E legat mai degrabă de calcule politice decât de fundamente ideologice. Dovadă că acest dezacord privind tactica de adoptat în acest context transcende graniţele partinice. A se opune lui Trump le serveşte de minune candidaţilor democraţi la alegerile din 2020 în state cu procente ridicate de DREAM-eri, între care New York sau California. Pe de altă parte, democraţii aleşi în 2016, care speră re-alegerea, sunt mai înclinaţi la compromis. Este de asemenea de netolerat pentru democraţi să facă compromisuri pe tema migraţiei în timpul unei administraţii republicane care ar repurta aşadar victoria într-o problemă istorică şi cu capital politic important. Republicanii par mai uniţi decât democraţii în problema migraţiei, însă exprimă şi ei dileme serioase în privinţa paşilor următori abolirii programului DACA. În timp ce unii susţin zidul de frontieră a lui Trump, alţii îl acceptă doar ca pe o metaforă la nevoia unei politici ferme a migraţiei. Sunt şi multe dezacorduri în interiorul partidului republican legate de implementarea unei politici a migraţiei, cu precădere legate de limitele impuse migranţilor: şansele la dobândire a cetăţeniei ori statutul rudelor.

Trist este că discuţiile eterne despre DACA şi DREAM-eri pe fondul măsurii cinice de negociere a administraţiei Trump a dus la abstractizarea şi dezumanizarea acestei teme profund umane. În acest context, demersuri jurnalistice precum cele iniţiate de Time reaminteşte publicului şi politicienilor că sunt oameni în spatele acronimelor.

Emilia Chiscop a absolvit un master în politici de dezvoltare internaţională la Duke University unde, în prezent, coordonează programele educaţionale din cadrul "Duke Initiative for Science & Society"