Oameni buni, luaţi-vă Rămas bun

Ha, dar ce vorbesc? Uite că era să şi uit că am citit, totuşi, un roman întreg vara asta (prin august): Moartea vine pe Bahlui de acelaşi inconfundabil Radu Părpăuţă. Roman care se citeşte uşor, ceea ce mi-a plăcut, îmi ziceam, uite, în sfârşit scrie cineva un roman uşor de citit, fără pretenţii de capodoperă (chiar dacă au existat voci care au invocat-o) – poate tocmai atunci scrierea curge firesc? Când autorul, adică, având harul limbii (ceea ce Radu are cum puţini povestitori din ţara asta au!), pur şi simplu povesteşte o poveste faină, fără pretenţia, repet, de-a comite vreo capodoperă!

Şi uite aşa, împuţinându-mi-se treburile toamnei în măsura în care-mi atin­geam, graţie formidabilei veri indiene în varianta transilvano-amnăşană, ţintele vizate (cules strugurii, zdrobirea şi tescuirea lor pentru vin, făcut prunperede-meul din fructele adunate de peste vară, adunat, cules şi tăiat merele pentru redemeul de făcut la anul, adunat nucile, curăţat ceva pomi şi făcut lemne din crăcile tăiate cât erau verzi, că altfel te ia dracu dacă se usucă lemnul de măr, etc.) am reuşit să mai tot citesc din volumul de proză a colegului de opinii Radu Părpăuţă. De, proză scurtă, cum naiba să nu găseşti timp să citeşti una, două ori chiar trei proz(uţ)e pe zi? Dar uite că abia săptă­mâna trecută am ajuns la acea stare de echilibru între oboseala muncii fizice şi dispoziţia de-a citi în tihna gândului literatură – tihna gândului că de-acum mă aflam pe terminate cu ţintele treburilor.

Literatură care aşa se naşte, din convingerea asta a autorului: „Aşa trebuie să fi fost. Căci niciodată faptele singure nu spun întreaga poveste.“. Fraze din a treia proză („Un apus, o cumpănă, un izvor“) a volumui Rămas bun (Polirom, 2018).

Miercurea trecută, apoi, m-am autodepăşit. Aşteptând să treacă razele soa­relui acoperişul casei vecine şi să-mi bată-n geam şi-n curte (şi să se mai încălzească afară, desigur), am citit alte trei proze marca Radu Părpăuţă: „Expediţia temerarilor“ (faină), „Un spectacol ratat“ (şi mai faină) şi „La făcut sarmale“ (cea mai faină, pân-acu’). Să-ţi tot iei Rămas bun, nu alta!, mă gândeam eu ulterior.

Joi dimineaţa s-a potrivit perfect zicerea mamei: „Azi nu mai e ziua de ieri!“ Mda, şi nici aia de alaltăieri nu mai era. Nu mai era niciuna din toate zilele de octombrie ce fuseseră pân-atunci, căci nici pe la 10 soarele încă nu răzbătuse ca lumea din cauza norilor.

Aşa că am mai citit o proză din Moldova profundă marca Radu Părpăuţă. Deci, dacă vreţi să aflaţi ce-i julfa şi cum se face (pentru turtele cu julfă), ce-i gean­dra şi cum se face, dar aşa, ca pe vremuri pe la ţară, „la Moldova“, luaţi-vă Rămas bun-ul ăsta de-al lu’ Radu a lu’ Părpăuţă şi citiţi „În ospeţie“! Zău, n-o să vă pară rău.

Şi s-o făcut sâmbătă. Şi nu mai era neam nici măcar ziua de vineri! Şi tot citind eu din Rămas bun, am ajuns, pe „Firul roşu“, ascultând „Recviem pentru un copil“ (!), urmând „Drumul cel negru“ (bun şi să vezi, vai, tâlc: dedicat mie!), la o „Petrecere cu fanfară“ şi chiar… „La luminaţie“! Moment în care şmecheria cu înşiruirea cu sens a titlurilor de proze scurte mi-a fost frântă de „O carte poştală“!

Asta-i viaţa. O telegramă (vai, mai există „instituţia“ telegramei?) poate, mai exact: putea schimba sensul vieţii omului. Îndeobşte în rău: veştile bune nu prea obişnuiau să vină cu telegrama, nu? Ori o carte poştală. Dar nu asta, chit că povestea din spatele ei e tot tristă: tânărul care-o trimisese a murit în 1944, la doar 21 de ani, pe front. Ea doar m-a condus la „Învierea muţilor“ şi apoi, sâmbătă şi ieri „La pichet“, cea mai lungă proză scurtă din volum: 40 de pagini, frate!

Dar de ce mă mir? Sigur, n-aş putea eu povesti precum Radu Părpăuţă (din lipsă de limbaj şi memoria detaliilor), dar aş avea şi eu niscaiva poveşti de depănat de prin armata aia a mea (tot la TR – termen redus) la vânătorii de munte de la Predeal. De fapt, am şi povestit oareşce (în „Cartea roz a comunismului“, Versus, 2004, coord. Gabriel H. Decuble), dar parcă azi aş face-o… mai bine.

Dar hai să-i dăm Cezarului prozei moldave contemporane ce-i al Cezarului! Ultimul cuvânt, adică, unul cu cârlig la întortocheata realitate actuală: „Ochii îi exprimau una şi aceeaşi rugăminte: ‚Hai, pune şaua şi încalecă-mă!’ Dar nici nu e mare lucru ce spun aici. Era atunci o privire intens multiplicată între oamenii muncii de diverse categorii. Lasă că şi acuma.“ (La pichet)

P.S. Nota bene, n-am ajuns nici măcar la jumătatea cărţii. Dar mi-s mulţumit ce şi cât am citit, chiar dacă câteva proze (ca să bag şi eu o critică, poftim) se cam termină-n coadă de peşte. Moment în care n-am cum să bag altă critică: of, de ce n-avem şi noi (măcar la editurile mari) redactori d-ăia ca-n America (ori Germania, na!) care-l trag de mânecă pe autor (oricât de bun ar fi el) de pildă-n cazuri de coadă ihtiologică!?

Michael Astner este poet, traducător şi publicist