Ocupaţi

Unul dintre cele mai mari chinuri la care poate fi supus un om din ziua de azi, obişnuit cu cel puţin 8 ore de serviciu pe zi, drum prin trafic intens, cu familie, casă, maşină şi toate cele, este să stea degeaba, să nu facă nimic. Chiar dacă îşi doreşte extrem de mult acest lucru şi îşi plănuieşte zi de zi viitorul concediu în care are de gând să facă exact asta, nimic, când se află atunci şi acolo, recunoaşte foarte curând că îi este imposibil să stea pur şi simplu degeaba mai mult de 2-3 zile. În a patra zi deja se va urca pe pereţi şi va dori să se întoarcă acasă la rutina şi treaba lui cât mai repede. Cunosc oameni ieşiţi la pensie care şi-au luat pe cap dacă nu mai multe, cel puţin la fel de multe treburi de făcut decât atunci când erau în plină activitate. Pentru că inactivitatea i-ar ucide.

Iar asta chiar e adevărat, toţi specialiştii spun că trebuie să te ţii ocupat, cu cât stai mai mult fără să faci nimic, cu atât energia ta pozitivă scade, dorinţa de a te mobiliza intră în cădere liberă, sedentarismul se instalează fără să îţi dai seama, ca un şarpe la sân, creierul se învârte ca un câine în jurul cozii, şi încetul cu încetul te transformi într-o legumă de canapea gelatinoasă, depresivă şi sinucigaşă.

De aceea impulsul este spre cealaltă extremă, să ne ocupăm fiecare secundă din zi cu orice rahat care să ne facă să iubim viaţa, să tresăltăm de entuziasm, să pulsăm de energie şi să nu ştim când zboară timpul pe lângă noi. Doar că marea majoritate a energiei nu e canalizată spre creativitate, spre descoperirea de lucruri şi locuri noi, spre evoluţie, ci spre activităţi de rutină, de simplă întreţinere a vieţii şi a obiectelor de zi cu zi. Munca în curte/grădină: tuns şi îngrijit iarbă (pentru aspect, să nu râdă vecinii de noi), curăţat pomi, săpat, plantat, cules (60% din fructe şi 40% din legume se strică în beciuri sau magazii) etc. Îngrijitul animalelor din sau de pe lângă casă, curăţenie, gătit, reparat, spălat etc. Toate trebuie făcute pentru că e păcat să fie lăsate în voia lor, pentru că râde lumea sau pentru că arată frumos, şi nu oricum, ci în mod repetat şi la nesfârşit. Veritabilă caznă a lui Sisif, dar una autoimpusă! De cele mai multe ori suntem acaparaţi în aşa măsură de aceste activităţi de întreţinere, încât uităm de imaginea de ansamblu, uităm că de fapt nu trăim ca să mâncăm, să ne îmbrăcăm, să fim curaţi, ci invers. Viaţa nu este doar ca să ne prefacem ocupaţi, ci ca să nu plecăm la fel de proşti din ea precum am venit, să înţelegem ceva din toată strofocarea asta a universului care ne-a făcut pui vii, şi poate să lăsăm ceva în urmă care să ne reprezinte, să arate că am fost pe aici, nu că ar conta, dar aşa ar fi frumos…

Gradul de ocupare a vieţii noastre este direct proporţional cu dorinţele şi averea noastră, cu posesiile. Cu cât ai mai multe lucruri, cu atât timpul tău liber va fi mai scurt. Deşi vei părea mai interesant… Ocupat înseamnă interesant. Totuşi e total eronată ideea cum că bogaţii sunt fericiţi şi liberi. Cei liberi cu adevărat sunt doar săracii, numai că nu ştiu cum să fie şi fericiţi.

Dacă omul preistoric vânător-culegător, al cărui „program” de viaţă îl silea să umble permanent în căutare de hrană şi adăpost, să nu aibă o casă stabilă, o gospodărie, nu avea drept lucruri ale lui decât blănurile cu care se îmbrăca, suliţa şi eventual vreun os de tigru băgat într-o sfoară ca amintire de la o vânătoare, azi acelaşi ins, dar îmbrăcat mereu cu haine proaspăt spălate, are vagoane întregi de obiecte, la propriu, pe care le are depozitate într-o casă ori în mai multe, nevoile lui de bază şi timpul rămânând în fond aceleaşi. Pentru oricine e o corvoadă azi să se mute dintr-un loc în altul, de aceea majoritatea covârşitoare preferă să o facă de cât mai puţine ori într-o viaţă sau deloc.

Când am plecat în SUA aveam cu mine doar două geamantane cu haine, când m-am întors, după doi ani şi jumătate, am lăsat în urmă o casă întreagă de lucruri cumpărate ori primite între timp. Habar nu aveam cum Dumnezeu s-au adunat atâtea, dar cert este că majoritatea păreau pe moment indispensabile şi de neevitat. Şi fiecare dintre ele îmi cereau un anumit timp din viaţă. Multe, dacă nu majoritatea fiind în esenţă inutile, adăugând doar un strop de iluzie de confort în viaţa mea.

Cu cât avem mai multe lucruri, cu atât ne trebuie mai mult timp şi energie ca să avem grijă de ele, să le cărăm după noi ori să le depozităm. În acelaşi timp, cu cât suntem mai civilizaţi, cu atât nevoile noastre sunt mai numeroase şi mai complicate, ceea ce cândva era lux a devenit necesitate şi a mai adăugat o grijă în plus pe lângă celelalte, iar timpul este şi mai scurt, şi mai ocupat pentru a face faţă la toate activităţile de care „avem nevoie” şi care ne mănâncă viaţa, la propriu.

Aşa se explică de ce marele duşman este plictiseala, începând din fragedă pruncie. Reflexul este să facem neapărat ceva, orice! Trebuie mereu să avem lucruri interesante ori utile de făcut.

Puşcăria, de exemplu, a fost dintotdeauna un lucru indezirabil, dar motivul pentru care a fost astfel în istorie era diferit în funcţie de perioadă şi condiţii. Dacă înainte închisoarea era un loc infect, cu boli, moarte, foamete şi oameni cruzi, azi este un loc uneori chiar de lux, curat, îngrijit, în care nu sunt mai mulţi colegi decât prevede legea, dar în care oamenii nu prea au activităţi, iar asta este unul dintre cele mai mari chinuri la care poate fi supus un om modern, să fie silit să nu facă nimic. De aia puşcăria e încă indezirabilă, altfel politicienii ar da năvală bucuroşi…

Există un curent artistic şi social care prinde contur în ultima perioadă ca reacţie la inflaţia de lucruri şi activităţi care au invadat viaţa finită a omului, şi care se numeşte minimalism. Minimaliştii fac o selecţie drastică, la sânge a oricărui lucru care bate la uşa spaţiului în care locuiesc, iar dacă acesta nu îşi dovedeşte utilitatea ori valoarea absolută şi vitală este eliminat fără regrete. Minimaliştii stau în camere mici şi mai mult goale, în care domneşte doar strictul necesar.

Oricum, ca să treci de la normal la minimalist îţi trebuie o muncă asiduă cu propria mentalitate obişnuită cu o anumită cantitate. De pildă, ar fi imposibil la prima vedere să rămâi pe masă doar cu un cuţit, o furculiţă, o farfurie şi un pahar, nimic altceva. Cunosc chiar câteva persoane din imediata apropiere care nu pot trăi cu mai puţin de 50 de tacâmuri la îndemână, după principiul „fiecare gură cu linguriţa ei”… Păcat că minimaliştii aceştia sunt duşmanii consumerismului, care stă la baza economiei şi a dezvoltării mondiale, a evoluţiei chiar, prin urmare nu cred că vor avea mare succes. Se vor vaccina toţi şi vor dispărea…

Briscan Zara este scriitor şi publicist