Oglinzile oraşului (I)

E greu de spus în câteva cuvinte de ce ar trebui cineva să vină să viziteze Iaşul. Mai ales cineva care nu ştie mai nimic despre România, despre istoria, cultura şi tradiţiile acestui loc. Căci, pentru noi, cei care locuim aici, care suntem crescuţi sau doar educaţi în orizontul acestui oraş, valoarea lui intrinsecă ni se pare de domeniul evidenţei. Credem că oraşul nostru, cu istoria lui politică, culturală şi spirituală, cu monumentele, cu locurile sale speciale, cu viaţa trepidantă a artelor şi a ştiinţei ar trebui degustat intelectual şi omenesc de oricine, că ar trebui asumat ca un punct de referinţă, ca un centru magnetic al regiunii şi al românităţii de cât mai multă lume. Este un asemenea grad de firesc în traiul nostru în proximitatea istoriei şi culturii naţionale, în acest spaţiu mobilat artistic şi spiritual, cu sute de monumente clasate ca patrimoniu, cu instituţii şi servicii culturale de clasă internaţională, încât aproape că nu le mai vedem. Le redescoperim, din când în când, graţie entuziasmului uimit al unui oaspete pe care îl plimbăm prin oraş şi care ne invidiază pentru şansa de a locui într-un astfel de loc. Cu toată rutina, cu toată superficialitatea zilnică a retinei, cu firescul cu care ne simţim părtaşi la viaţa trepidantă a unui centru ecumenic, universitar şi cultural de anvergură europeană reacţionăm imediat atunci când aflăm că oraşul nostru e necunoscut. Indiferent de ocupaţie, de nivel de educaţie, de gen sau de vârstă, orice ieşean îţi va spune că oraşul lui e "o capitală culturală", că e o destinaţie turistică de prim rang şi că orice om ar trebui, măcar o dată în viaţă, să facă un drum la Iaşi pentru a se împărtăşi din valoarea şi unicitatea acestui oraş. Lucrurile se complică însă atunci când turistul mai curios vrea detalii şi argumente pentru a fi convins. În fond, ce are Iaşul atât de special? De unde ar trebui pornit?

În limba de lemn a contemporaneităţii, în dialectul hipsteresc, se tot vorbeşte de brand, de o etichetă integratoare, de un element definitoriu, de un accent special care ne face să înţelegem din capul locului de ce un produs e important şi, în cazul turismului contemporan, de ce ar trebui să ne organizăm rapid un voiaj în acel oraş. S-ar spune, deci, că prima urgenţă ar fi identificarea unui astfel de clişeu care să înghită pe vecie în chihlimbarul publicitar viaţa şi diversitatea Iaşului. De-a lungul anilor, cea mai uzitată expresie, rămasă şi azi în conştiinţa publicului a fost "dulcele târg al Ieşilor". Era aici (dincolo de acel plural de secol XIX pe care eu îl consider vetust şi chiar incorect gramatical) o descriere a unui loc cu viaţă tihnită, cu reverii romantice parfumate de flori de tei, cu o protipendadă aşezată, hrănită cu valori "evropeneşti", dar dedulcită, totuşi, la mierea baclavalei orientale. Locul unde te duceai cu caleaşca la Casa Balş să-l asculţi pe Liszt cântând la pian sau la Casa Pogor, cu birja, să asişti la subtile dezbateri şi controverse despre literatură, filozofie şi ştiinţă (şi, desigur, să te mai baţi cu pernele ca un tânăr zvăpăiat, proaspăt întors de la studii din Europa, ce erai). Dulceaţa aceea de cireşe amare (din chiseaua de porţelan lângă paharul cu apă rece din fântână) care ea singură este o instituţie a felului de a fi din Ţara Moldovei, nu s-a pierdut nici azi, chiar dacă bunele obiceiuri ale deserturilor făcută în gospodărie s-au mai estompat odată cu modernitatea. Totuşi, ea ne trimite la o altă încercare de definire a spaţiului ieşean: ca "tărâm al ospitalităţii". Toată fibra istorică a locului fiind legată de felul oamenilor de aici de a primi în ospeţie. Fireşte că ospitalitatea nu poate fi un atribut exclusiv al unui grup, dar căldura şi omenia cu care au fost dintotdeauna trataţi călătorii şi pelegrinii aici e binecunoscută şi această tradiţie de a-ţi deschide casa şi de a pune pe masă ce ai mai bun, primind străini cu inima deschisă nu s-a erodat cu totul încă. Pasajul de la Hala Centrală conservă şi azi o parte din zidurile fostului han domnesc ca mărturie a unei instituţii a viitoarei industrii de ospitalitate care face faima oraşului, fiind, în egală măsură, una din foarte rarele construcţii civile, clasată monument istoric, care s-a păstrat de-a lungul veacurilor într-o cetate medievală aflată la o zi călare de capitala Hoardei de Aur şi care, evident, a fost de multe ori dată pradă focului. Cu toate acestea, tradiţia ospitalităţii nu s-a stins şi ea se cuvine pusă la încercare de cei sceptici tocmai printr-o experienţă la faţa locului, mai ales că, în siajul unui trend mondial, şi la Iaşi sunt din ce în ce mai multe eforturi de a pune în valoarea produsele şi bucătăria tradiţionale, ecologice, gătite după vechile reţete. Savoarea bucătăriei moldoveneşti, cu amestecul ei subtil de influenţe turceşti, ruseşti, poloneze şi europene a făcut-o de multă vreme renumită cunoscătorilor. Mai rămâne să audă de ea şi curioaşii din alte ţări, dornici de o experienţă gurmandă aşa cum numai marele povestitor (şi mâncău profesionist!) Ion Creangă ştia să o sintetizeze expresiv (aş zice chiar cu valoare de slogan). "ghiogârţ-ghiogârţ!" (Continuarea în ediţia din 28 august a Ziarului de Iaşi)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor