Opinii neortodoxe despre bogaţi şi bogăţie

După Decembrie 89 am aderat la ideea că bogăţia şi oamenii bogaţi vor aduce prosperitate României. Asta chiar dacă, acceptam atunci, prima generaţie de îmbogăţiţi va îmbrăţişa hoţia. După aceea însă… gata, îmi ziceam eu, fraierul cu caş la gură. Într-un sfert de secol de „democraţie“ românească am ajuns să-mi schimb părerea. Destul de curînd am început să-mi dau seasma că qualcosa non va, cum a spus Papa. Şi m-am întrebat: Pot exista bogăţii cinstite?

Acum consider că bogaţii sînt una din principalele plăgi ale ţării. Nici nu trebuie să fii mare analist ca să constaţi acest lucru. Pe lîngă asta, ne uităm în jur şi vedem că în jurul celor bogaţi prosperă doar cei din jurul lor: cei care le fac jocurile în politică (nu mai vorbesc aici că destui politicieni sînt unii din cei mai bogaţi oameni ai ţării), în presă, corupţii din administraţie, care dau din cap ca raţa în faţa lor, oamenii din justiţie începînd chiar cu ministrul acesteia, tot felul de guarzi şi bodyguarzi apăruţi ca ciupercile după ploaie să le apere averile, etc.

Îmbogăţiţii aceştia trăiesc în turmă, iar dacă ai nimerit în turmă trebuie să dai din coadă. Comportamentul, mijloacele hoţiei, întreg felul lor de a fi te duc cu gîndul la un portret-robot al noului îmbogăţit. Nu stau aici să-l analizez. Remarc doar că pînă şi mutrele lor, de care nu scapi nici în Parlament, nici la televiziuni, nicăieri, sînt pe acelaşi calapod, mai toate parcă făcute de un Dumnezeu mahmur: mecle otova, nelucrate, fără lumina spiritului pe chip, prost tăiate, cu cefe groase şi aerul unor păianjeni ghiftuiţi care numai ce au înghiţit o muscă. Examinîndu-i fie şi fugar, îţi dai seama pe dată ce poame sînt şi ce zace într-înşii. De fapt, nici nu se ostenesc să se prefacă că le-ar păsa de cei mulţi sau că au ceva în cap, dar ştiu prea bine să arate cu ifos că au buzunarele doldora în urma furăciunilor. Unde te întorci dai de cefele lor în osînză. S-au întins peste tot asemeni căcăţişului de oaie pe imaş: ieri îi aflai în puşcărie, azi îi pomeneşti în ministere, la tv, ieri erau cercetaţi de justiţie, azi revin în inima Parlamentului. Deschizi televizorul să te destinzi, cînd colo, uite, îţi spui, a reapărut dobitocul ăsta în cireadă, era la puşcărie. Sînt ca muştele: răsar pe neaşteptate, fără să ştim de unde apar şi unde dispar.

Netrebnicii aceştia, de fapt, nu fac cine ştie ce puşcărie pentru ticăloşiile lor. Primesc puţin faţă de cît ar merita; apoi sînt achitaţi sub tot felul de pretexte; apoi Frontul european al justiţiei, care ne-a ţinut în Europa în anii din urmă, e mic, parcă tot mai mignon. De multe ori justiţia dovedeşte slăbiciune şi indulgenţă, ba uneori şi muşamalizează cu totul ticăloşia crasă. Practic, spaima de puşcărie nu mai domneşte printre cei îmbogăţiţi prin mijloace necinstite.

Iar acest soi de alba-neagra, de „uite puşcăria, ba nu e puşcăria“ nu duce la nimic bun, demoralizează pînă la urmă poporul. Sentimentul dreptăţii, care duce înainte o societate, se pierde ca o cărare sub gunoaie aruncate, fiindcă lumea se obişnuieşte să vadă că hoţul şi îmbogăţitul nemerituos este lăsat nepedepsit. Şi astfel apare indiferenţa şi obişnuinţa cu răul.

Cehov vorbeşte undeva de unul bogat şi plin de ifose care înaintea morţii îşi dă seama că în viaţă a fost fericit o singură data: cînd în tinereţe a stat cîteva clipe sub umbrela unei fete. Dar oare ne poate mulţumi regretul acesta atît de întîrziat al bogatului necinstit? Cred că nu. Putem accepta sfidarea grosolană de zi cu zi a acestuia? Nu. Sau, de pildă, ne poate păcăli jocul acesta de-a bunătatea, cînd sătuii pînă la ghiftuială scapă printre degete cîte ceva din cele furate pentru săraci? Ne pot mulţumi binefacerile mincinoase? Nu mai degrabă acestea sporesc inegalitatea dintre oameni şi duc la duşmănie?

Eu zic să ne gîndim la întrebarea de la început (pot exista bogăţii cinsite?) şi să cugetăm cum să facem ca bogaţii să fie cinstiţi şi bogăţiile asemenea. Oameni buni, fericirea şi bucuria de a trăi nu stau în bani. Dar trăim numai o singură dată, de aceea e musai să ne debarasăm de mizeriile din viaţă, să nu ne lăsăm copleşiţi de meschinării, de minciună şi hoţie.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist