Oraşe de antichităţi

Ţara, ca dezvoltare economică şi imagine, a dus-o astfel foarte bine în comunism. Am trecut, practic, în 24 de ani, de la agricultură la industrie, de la analfabetism generalizat, la cultură şi educaţie, dar individul a dus-o din ce în ce mai prost. Ar trebui să se reţină acest paradox. Realizările din timpul comunismului nu au comparaţie cu nicio altă perioadă din istoria României. E ca o paralelă între 1 şi 100. Cu toate acestea oamenii, exact în anii de glorie cei mai buni, erau din ce în ce mai frustraţi şi nefericiţi din multe puncte de vedere.

Astăzi este invers. Ţara o duce din ce în ce mai prost, chiar dacă PIB-ul e mai mare decât în timpul comunismului. Imaginea ei la nivel internaţional, realizările ei locale sunt, în cei 30 de ani de la Revoluţie, la distanţă mare în spate în comparaţie cu epoca ceauşistă. Oraşele noastre, multe înfiinţate de comunişti, sunt la cheremul politicienilor corupţi şi în perpetuă degradare. Abia dacă se mai face pe ici pe acolo câte o stradă, o pasarelă, un parc pentru copii, inaugurate toate cu mare tam-tam de parcă ar fi adevărate minuni pe Pământ. În schimb, la nivel de individ lucrurile stau cu mult mai bine ca în comunism. Mofturile există şi vor fi mereu, dar judecând la rece lucrurile e clar că nivelul de viaţă de azi este superior celui dinainte de 1989. Mâncare este pe toate drumurile şi pentru toate buzunarele, maşini şi case cât vezi cu ochii, restul e can-can.

Cu toate astea parcă nici aşa nu e bine. Ţara întreagă geme, e mizerie peste tot, ceva de nedescris, fără precedent, ce s-a făcut cândva este lăsat în degradare ori vândut la fiare vechi. Nimic nu mai este îngrijit, întreţinut, totul este făcut numai şi numai pentru consum, pentru binele imediat şi comercial al individului. Şi dacă democraţia nu e bună când individul primează, dar nici comunismul când colectivitatea e mai importantă, atunci ce trebuie să facem, ce putem deveni?

Este imposibil să nu te întristezi mergând prin ţară şi văzând gradul de degradare în care se află aceasta imediat ce ieşi din zona în care locuieşti. Sunt atâtea exemple de proiecte începute şi abandonate, încât e un adevărat laimotiv. Localităţi întregi sunt muzee de antichităţi, adică oraşe-fantomă. Am fost, de pildă, la Sulina, cel mai cosmopolit oraş din România al tuturor timpurilor, cândva un porto-franco vizitat de toată lumea, astăzi o ruină care zace în stare de semiconştienţă de-a lungul Dunării. Pe vremea regimului comunist era un punct comercial extrem de important. Aici era o fabrică de conserve cu mii de muncitori veniţi din toate colţurile, şantier naval, cherhanale de colectare a peştelui unde se adunau tone de captură zilnic şi se trimiteau în ţară şi în lume. Astăzi, nici măcar una dintre acestea nu mai este funcţională. Toate sunt abandonate, nişte clădiri-fantomă pe care le prezintă barcagiii ca pe nişte schelete de dinozauri în excursiile lor cu turişti pe fluviu. Pe Nil poate mai sunt astfel de prezentări: "În dreapta aveţi măreţele piramide ale faraonilor, pe stânga puteţi vedea oraşul Cairo de azi, cu mizeria lui cu tot…"

Culmea e că nu doar "înfăptuirile" din trecut sunt lăsate de izbelişte, ci chiar natura însăşi. Canalele din Delta Dunării erau dragate regulat de regimul condamnat, astfel încât vegetaţia şi fauna puteau prospera (toţi oamenii locului, fără excepţie, au confirmat acest lucru şi faptul că în trecut erau mult mai mulţi peşti decât azi, tocmai din această cauză), stuful era recoltat periodic şi metodic din toată delta şi trimis spre prelucrare la alte fabrici cu mii de muncitori din ţară. Azi nimic. Se vorbeşte că există nişte fonduri europene care urmau a fi accesate, dar s-au depăşit termenele, nu s-au îndeplinit condiţiile şi s-au pierdut.

În Sulina este singurul cimitir cosmopolit din ţară unde sunt îngropaţi oameni dintr-o mulţime de naţii, inclusiv piraţi, dar acesta arată execrabil, total neîngrijit, cu bălării cât un călăreţ de înalte şi un gard degradat. Aceleaşi fonduri europene care trebuiau folosite la amenajarea lui au fost pierdute din neglijenţă, ca să nu zic prostie. Farul vechi, cherhanalele, fabrica, şantierul, totul e închis, ruginit, distrus, asemenea navelor eşuate de ani întregi.

Mergeam cu vaporul pe Dunăre şi vedeam în fiecare localitate şantiere dărăpănate, pustii, clădiri distruse de vreme, alternând pe ici pe acolo cu pensiuni noi şi strălucitoare, case la fel de bine întreţinute, şalupe rapide cu turişti veseli, şi nu reuşeam să înţeleg mecanismul prin care o ţară poate funcţiona bine din toate punctele de vedere, atât la nivel de individ, cât şi la cel de colectivitate, de realizări comune de anvergură şi durabile, cum de unora le merge pasenţa şi la noi nu, de ce nu putem avea şi patria ca o floare, şi oamenii fericiţi în acelaşi timp? De ce trebuie doar alternativ?

Malurile Dunării făcute din piatră şi ciment cărate toate de militari şi condamnaţi politici încă dăinuie neatinse şi vor mai dăinui mult timp pentru că nu sunt făcute în China. Au fost clădite cu sânge, cu suferinţă şi cu organizare diabolică, asemenea piramidelor egiptene. Farul nou din Sulina, în schimb, făcut cu fonduri europene are liftul stricat. Lucrătorii trebuie să urce de fiecare dată când o navă intră pe braţul Dunării cei 40 şi ceva de metri până în vârf pe scări spiralate. Când bate vântul turnul farului se mişcă în toate părţile cu un metru, mai mare dragul să te ţii de balustradă. Totul e militarizat acolo sus, avem cea mai tare cameră video din lume făcută cadou de NATO care bate la 30 de kilometri distanţă să ne păzească de invadatori. Suntem foarte bine apăraţi… Înainte de intrarea pe braţ, în mare, e o nava comercială eşuată, abandonată de un afacerist arab. Nu a vrut nimeni să o scoată de acolo, acum e punct turistic. Noroc de asta, avem cu ce ne lăuda, că altfel…

Briscan Zara este scriitor şi publicist.