Otravă şi prostie veche (I)

Din perspectivă electorală, de vreo 30 de ani zice-se că tot alegem între două rele: unul mai mare, celălalt mai mititel. Consider afirmaţia adevărată, chiar dacă apare ca evident faptul că nu toţi dăm răului politic aceeaşi definiţie.

În schimb, raportându-mă strict la aceste trei decenii, mi se pare complet falsă propoziţia potrivit căreia numele răului este interşanjabil; ceea ce, din punct de vedere politic, era doar rău în 1996 poate deveni foarte rău în 2000, şi – invers – ceea ce părea diabolic în 2004 s-ar putea transforma în ceva acceptabil în 2012.  

După 1989, singurul rău foarte mare, devastator, ruinător, care a îmbolnăvit de moarte România a fost Partidul Social Democrat. Sub toate acronimele sale: FSN, FDSN, PDSR, PSD. Şi sub toţi liderii lui: Iliescu, Năstase, Geoană, Ponta, Dragnea, Dăncilă, Ciolacu. Partid bolşevic, cultivând cu nesaţ minciuna, demagogia, populismul deşanţat, PSD nu a urmărit niciodată un proiect naţional, fie el oricât de banal. De 30 de ani, singurul scop al pesediştilor a fost de a-şi salva gâturile, întâi de ghilotina anticomunistă, apoi de cea anticorupţie. Pentru a-şi atinge scopul, au distrus fără remuşcări economia naţională, au năşit clanurile de interlopi, au umplut ţara de pomanagii şi au dereglat complet administraţia, educaţia şi sănătatea. Personal nu mai cred că, în timpul vieţii noastre, a „ceauşeilor” (a elevilor de liceu ori a studenţilor din decembrie 1989), România îşi va mai reveni din mizeria în care a băgat-o PSD. Dar le doresc înţelepciune celor ce vor veni după noi.  

Vor sări indignaţi unii, susţinând că şi celelalte forţe politice din ultimele trei decenii – Constantinescu şi CDR, Băsescu şi PDL ori Iohannis şi PNL – nu-s cu nimic mai bune. Şi totuşi există o diferenţă vizibilă între corupţii pesedişti şi cei nepesedişti. E suficient bunăoară să urmărim măsurile luate de guvernele PNŢCD – cel mai înjurat partid după 1989 – spre a descoperi că atât Ciorbea, cât şi Vasile, şi mai ales Isărescu au încercat în felul lor – mai dezlânat (Ciorbea) ori mai logic (Isărescu) – să elimine câte ceva din haosul semănat de PDSR. La fel s-a întâmplat, mai târziu, şi cu executivele din vremea lui Băsescu şi Iohannis. Pe de altă parte, niciodată, dar niciodată, pesediştii (chiar când au avut ceva rezultate la guvernare, precum cabinetul Năstase) nu au recurs la măsuri nepopulare – dure, dar drepte – oricât de necesare ar fi fost ele pentru ţară. Nu vă miră că PSD, deşi a deţinut deseori o putere uriaşă, nu a realizat reforma administrativ-teritorială, deşi a pomenit de atâtea ori de importanţa ei extraordinară? Dar ce reforme au făcut pesediştii? (Singurul ministru inovator din Educaţie, pedelistul Funeriu este şi azi blestemat de sindicatele din învăţământ fiindcă nu s-a sfiit să scoată la iveală şpăgile şi tarele din domeniu. În schimb, incompetenta Andronescu e mângâiată pe creştet!)

Nu neg, şi forţele anti-PSD au avut gradul lor de corupţie şi au devenit tot mai corupte cu fiecare an petrecut la guvernare. Însă – în esenţă – nu îmbogăţirea, jaful şi păstrarea/ înmulţirea privilegiilor de tot felul au reprezentat principala lor preocupare (deşi nu s-au dat în lături nici ele de la aceste îndeletniciri), ci identificarea unei guvernări mai eficiente pentru categorii diferite de populaţie. Că nu au reuşit mai deloc în încercările lor este o altă poveste, o parte din vină purtând-o chiar – oricât de penibil sună expresia – „moştenirea dezastruoasă” lăsată de PSD.

Ca să vedeţi dacă îmi daţi dreptate ori ba, recurgeţi la următorul experiment mental: închipuiţi-vă că, în mai 1990, Ion Iliescu a luat decizia istorică de a nu mai intra în lupta electorală considerând că atât el, cât şi FSN şi-au îndeplinit menirea de a organiza primele alegeri libere după multe decenii de comunism (şi alte dictaturi). Cum aţi vedea România de azi: la fel ca acum, mai frumoasă, mai urâtă?    

Pun rămăşag că şi cei mai vajnici apărători ai lui Ion Iliescu s-ar codi destul de mult înainte de a răspunde. Şi tot ar da-o cotită. Pe data viitoare!