Oul şi găina beată

Cu câţiva ani în urmă am făcut un experiment ştiinţific la mine în curte. Am improvizat un incubator din nişte polistiren şi un bec, am cumpărat 10 ouă de găină de la o gospodină din sat şi le-am pus la clocit. După cele 3 săptămâni de incubaţie au ieşit 5 pui drăgălaşi care au căpătat imediat nume şi au devenit noile jucării ale copiilor. Mai târziu am aflat că erau 2 cocoşi şi 3 găin, aşa că unele nume erau pentru sexul opus, dar n-avea nicio importanţă, treaba şi viaţa mergeau mai departe ca şi până atunci. În lumea animalelor încă nu exista corectitudine politică, slavă Domnului…

Partea interesantă şi absolut fascinantă pentru mine a fost că toate înaripatele s-au comportat de la început până la sfârşit, pentru că a fost şi un sfârşit la un moment dat, ca nişte veritabile animale asemănătoare din orice colţ de lume, fără să fi avut niciodată contact cu vreo altă găină din mediul înconjurător. Adică cotcodăceau, îşi construiau cuibar, făceau ouă, râcâiau prin pământ, se fugăreau şi se reproduceau, cu toate ritualurile aferente, fără să le fi învăţat absolut nimeni cum se face. Nu a existat nici măcar o secundă o altă găină sau cocoş care să vină să le predea cursuri despre cum se prinde o râmă, cum se găseşte un loc şi se aranjează un cuibar, cum se împerechează o găină cu un cocoş, cum să se urce într-un copac pentru a găsi loc de culcare sau pentru a fugi de prădători etc. Toate informaţiile, fără nicio excepţie erau venite la pachet în ouăle pe care le-am cumpărat de la bun început. Acolo erau chip-urile. Evident că am mai văzut găini la viaţa mea, ştiam cum se comportă, dar nu am realizat niciodată cât de puternică este informaţia genetică şi câte detalii legate de cele mai mici amănunte ale vieţii cuprinde aceasta.

Ei bine, e clar că şi cu oamenii este la fel, deşi sunt tare curios cum s-ar comporta nişte indivizi născuţi într-un mediu izolat total de alţi semeni şi fără nicio altă informaţie primită despre comportamentul uman din exterior, de la cineva sau ceva. Ar mai şti ei să vorbească, ar şti cum să îşi caute hrana, să îşi confecţioneze adăpost, să se împerecheze? Cu siguranţă nu s-ar comporta ca un om actual, dar ar fi interesant de ştiut câtă informaţie a fost până acum depozitată în „oul” primar, în oul de la care pornim toţi.

Tind să cred că în ultimele milenii, unele informaţii chiar s-au pierdut şi au fost înlocuite cu altele, dar asta e doar părerea mea, bazându-mă pe observaţii personale şi pe intuiţie. Ar fi logic totuşi ca memoria genetică să se adapteze la noile condiţii de viaţă şi să le abandoneze pe cele vechi. Astfel s-ar explica, de exemplu, de ce oamenii de azi nu mai pot supravieţui nici fizic, nici mental unor condiţii la care strămoşii noştri erau perfect adaptaţi, şi de ce copiii învaţă atât de repede tehnologia, de parcă s-ar fi născut cu ea.

Este evident că omul a ajuns mai sus decât ar fi putut ajunge vreodată orice animal, iar asta nu cred că poate fi învăţat de la zero într-o viaţă, totul trebuie să vină pe un sol deja pregătit dinainte. Iar tot ce este în plus faţă de lucrurile de bază, care cu siguranţă rămân permanent în codul genetic mai mult sau mai puţin ascuns, este artificial, fără precedent, ceea ce nu poate fi inscripţionat în memoria ancestrală decât după mulţi, foarte mulţi ani.

Apropo de aşa-numita uitare – care de fapt nu e decât o sedimentare – au existat multe cazuri în lume de oameni care în urma unui traumatism sau a unei boli au descoperit deodată nişte informaţii în ei înşişi de care habar nu aveau că există. Chiar deunăzi am citit un articol undeva despre un bărbat american care odată cu declanşarea unui cancer a început peste noapte să vorbească involuntar cu accent puternic irlandez, deşi nu fusese niciodată în Irlanda şi nici nu avusese rude acolo. Accentul l-a ţinut fără putinţă de a mai fi schimbat până la moarte.

Dacă un caz ca acesta se încadrează în memoria ancestrală, asta încă nu se ştie, dar ceva sigur e acolo, vreun hard disk de siguranţă, vreun back up al naturii, cine ştie.

Revenind la actualitate, se poate observa cu ochiul liber faptul că ceea ce este omul azi şi educaţia pe care o primeşte el, informaţia nouă pe care o asimilează, se bazează într-un procentaj din ce în ce mai mare pe ceea ce vine din mass media, pe ceea ce ne învaţă involuntar semeni ai noştri prin intermediul radioului, al televiziunilor, al ziarelor şi al Internetului. Insul contemporan este din ce în cea mai puţin capabil de a culege singur informaţii din jur şi de a le procesa, el doar le ia gata procesate şi le memorează, nimic altceva. Şi toate acestea se depozitează în codul ancestral şi schimbă intrinsec acest animal biped.

Înainte de mass media şi de Internet, un om oarecare îşi folosea moştenirea genetică şi propriile simţuri pentru a cunoaşte lumea din jurul său, acum nu mai este aşa. El se lasă convins de orice, chiar dacă lucrurile respective ar fi contravenit propriilor impulsuri instinctuale şi simţuri în trecut. Albul nu mai este alb, dulcele nu mai este dulce, bunul nu mai este bun, răul poate fi frumos, iar frumosul poate fi urât, dacă personajul nostru public preferat, în care avem încredere maximă, ne spune astfel. Nimeni nu mai ştie cu adevărat cum este realitatea pentru că ea nu mai există independent de individ, nu mai poate fi verificată fizic de cineva, ci este relativă, stocată în toată diversitatea ei în servere şi difuzată prin diferitele canale de comunicare.

Am aflat de curând că, în China, TikTok-ul are alţi algoritmi decât în restul lumii, deşi este deţinut de aceeaşi companie. Aceştia sunt programaţi în aşa fel încât se adaptează în funcţie de vârsta şi preferinţele abonatului şi trimit spre vizionare doar informaţii programate şi potrivite pentru el, în spirit constructiv, nu distructiv. Copiii chinezi, de exemplu, nu sunt asaltaţi cu filmuleţe ce creează o dependenţă bolnavă şi un sistem de valori trunchiat şi greşit, ci încearcă să educe cu adevărat, sunt ca o prelungire online a şcolii. Tristan Harris, un expert în tehnologie, a comparat cele două versiuni ale TikTok cu opiul şi spanacul. În China e sănătos şi hrănitor, iar în restul lumii e toxic, în modul cel mai degradant posibil. Copiilor din China le apar ca recomandate pe feed experimente ştiinţifice, informaţii culturale, în timp ce în România sunt în cea mai mare parte clipuri cu idioţi şi activităţi inutile.

Având în vedere că educaţia copiilor se face în cea mai mare parte din telefon şi în mică parte la şcoală şi în familie, nu e de mirare că într-un viitor foarte apropiat doar în China vor exista oameni cu capul pe umeri, restul lumii va fi populat de găini bete care vor cotcodăci în neştire şi fără rost, în timp ce se învârt în cerc prin curte, râcâind din când în când ţărâna după râme.

Briscan Zara este scriitor şi publicist