Pentru o nouă ediție a Descrierii Moldovei a lui Dimitrie Cantemir (III)*

După cum spuneam în episodul trecut, după moartea la Londra a lui Antioh Cantemir, manuscrisul în limba latină al Descrierii Moldovei parcurge un drum sinuos, întorcându‑se în Rusia, adus acolo de un anume Abraham Raav Boerhaave, nepot al marelui savant olandez. Acesta era medic și director al unui centru de studii medicale de la Sankt Petersburg (Cancellaria Medica). De la el, manuscrisul ajunge apoi în mâinile consilierului-medic Kruse, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă la tânărul învățat, istoric, geograf și etnolog, Gerhard Friedrich Müller (1705‑1783), sosit la Sankt Petersburg exact în 1723, anul morții lui Dimitrie Cantemir. E cazul să reamintesc acum faptul că cele două țarine ale Rusiei din epoca Iluminismului, Elisabeta și Ecaterina cea Mare, au urmat drumul deschis de Petru cel Mare spre occidentalizare, urmărind să atragă la Sankt Petersburg specialiști în toate domeniile științei, în armată și în administrație, mai ales germani, dar și francezi, englezi, olandezi. Printre ei a fost și acest Müller, unul din numeroșii membri fondatori străini ai Academiei de Științe a Rusiei. În calitate de istoric, el argumenta teoria că, la formarea poporului rus și a mentalității ruse, rolul vikingilor ar fi fost fundamental, teorie care a făcut din el un inamic redutabil al lui Lomonosov, Mihail Vasilievici fiind de părere că, firește, componenta rusească este dominantă. Müller argumenta prin fapte istorice, ceea ce știm și din alte surse, că, de fapt, cele mai vechi cnezate rusești au fost întemeiate de vikingi (varegi). Nume rusești importante precum Igor și Olga, chiar Rurik, numele întemeietorului legendar, toate acestea sunt nume vikinge! În fine… Să mai remarcăm doar că lumea aceasta apusă, în care Dimitrie Cantemir și‑a jucat rolul său, era o lume cosmopolită, ea însăși. Berlin, Copenhaga, Londra, Sankt Petersburg, Viena, Padova, Veneția, parțial și Constantinopolul, devenit Istanbul, făceau parte din aceeași sferă care, pe de o parte, era cosmopolită prin aristocrație, iar, pe de altă parte, prin republica literelor, cum se spune.

Proaspătul membru al Academiei imperiale rusești, foarte tânărul erudit Gerhard Friedrich Müller și‑a dat seama, prin urmare, de valoarea manuscrisului care îi căzuse în mână, fiind la curent, desigur, și cu reputația defunctului principe‑autor, admis încă din 1714 ca membru al altei Academii, cea din Berlin, întemeiată în 1700 de marele Leibniz. Müler a așteptat câteva decenii, până să găsească un prilej favorabil pentru a fructifica manuscrisul. El a găsit de cuviință să îl încredințeze unui harnic erudit german, teolog și geograf, Anton Friedrich Büsching, care se va preocupa de traducerea în germană a textului latinesc original și de tipărirea lui în 1769 și în 1771. Voi reveni mai târziu cu detalii privitoare la episodul german din odiseea Descrierii Moldovei.

Pagină din versiunea manuscrisă în limba latină a Descrierii Moldovei

Propun acum cititorului, în traducerea mea, un amplu fragment din textul pe care G. F. Müller a ținut să îl tipărească drept prefață la ediția germană din 1769: „Să amintesc acum și de această scriere a principelui Cantemir care ne‑a prilejuit această prefață, adică Descrierea Moldovei, o operă care nu ar putea fi cu ușurință trecută cu vederea de către învățații care cercetează cu succes istoria, vechile obiceiuri, împreună cu întreaga configurație a țării. Cunosc scrierea aceasta de aproape 40 de ani. Prințul Antioh studia odinioară la Academia de Științe de aici și Ivan Ilinski, un fost secretar al principelui Dimitrie Cantemir, a fost unul dintre traducătorii ei. Am impresia că am auzit pe atunci că textul original a fost scris de Dimitrie Cantemir în limba moldovenească, iar acest Ilinski ar fi transpus‑o în limba latină. Prințul Antioh a luat Descrierea Moldovei, împreună cu Istoria turcească, și a dus‑o cu sine, în anul 1732, în Anglia, iar de acolo în Franța. În lista scrierilor tatălui său, atașată biografiei acestuia, citim că această scriere s‑ar afla în curs de tipărire în Olanda. S‑ar înțelege de aici că Istoria și Biografia ar fi fost tipărite. Nu avem însă nici un indiciu în acest sens.

Prințul Antioh a murit curând, iar moștenirea sa a fost scoasă la licitație. Fiind în trecere prin Paris, contele Thomson, un ginere al bătrânului Boerhaave, a cumpărat manuscrisele principelui Cantemir, ceea ce a avut drept consecință faptul că acestea au rămas în Rusia. Căci, la moartea contelui, soția sa le‑a dăruit vărului ei, Abraham Raav Boerhaave, care fusese cândva profesor la Academie de Științe de aici. De la acesta, manuscrisele au ajuns prin moștenire la domnul Kruze, consilier de stat și medic al împăratului.

În cele din urmă, domnul Kruze mi‑a dăruit mie Descrierea Moldovei, cu permisiunea de a proceda cu ea așa cum voi crede de cuviință. S‑ar fi cuvenit, poate, să completez acest text prin adăugiri de pe la istorici poloni, unguri sau turci, sau chiar din Istoria turcească, scrisă de principele nostru Cantemir, dar nu am găsit un răgaz pentru aceasta.” Sankt Petersburg, anul 1761. G. F. Müller”

Câteva cuvinte lămuritoare pe marginea acestei scrisori voi prezenta în episodul următor.

*Textul de față reprezintă transcrierea conferinței Scrisoarea Moldovei, Neamț, 1825.Preliminarii la o ediție a primei versiuni românești a Descrierii Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, în comparație cu originalul latinesc și cu versiunea germană princeps, Leipzig, 1769 și 1771, susținută în cadrul sesiunii comemorative „Dimitrie Cantemir – 350”, sesiune organizată de Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi și de Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași, la 12 iunie 2023.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi