Perpetuum praedictionem

Te ia încet, un ritm de flaşnetă ruginită care abia îşi spune cântecul. Cântecul e de simplitatea unui cântec pentru copii. Curge discret, fără nici o urmă de impetuozitate, ca un fir de izvor care şi-a găsit drum prin pământul afânat dintre rădăcini. Te aştepţi să te poarte aşa, în rotaţia unei roţi obosite până la un final fără nici o urmă de dramatism. Baaam! De nicăieri, ca un tunet în mijlocul unui cer perfect senin toată orchestra, în fortissimo, îţi ia prin surprindere simţurile. Surpriză!, spune papa Haydn şi surpriză e. Altădată, începi să înveţi să joci tenis. Deşi nu ai mai pus niciodată mâna pe o rachetă, urmăreşti mingea trimisă spre tine şi, deja în zborul ei fără repere prin aer, parcă ştii unde va cădea şi ce trebuie să faci să o trimiţi înapoi adversarului tău. E posibil să nu faci cele mai bune calcule (eşti la început), dar le faci, inevitabil, şi le vei rafina din ce în ce mai mult, pe măsură ce joci tot mai mult.

Cum se întâmplă de „aştepţi” mingea, sau aştepţi o anumită notă, sau o anumită concluzie pentru aproape tot ce te înconjoară şi tot ce se întâmplă în jurul tău? Chiar dacă nu ai nici cea mai mică idee despre ce ar putea să se întâmple, tot eşti „pregătit”, doar că pentru „orice”. În cazuri extreme, adrenalina îţi recrutează toate capacităţile, mentale şi fizice, încât să poţi avea cea mai bună şi mai eficientă reacţie de care eşti în stare.

Toate acestea se întâmplă pentru că creierul este o maşinărie imensă de predicţie. El generează în mod constant predicţii implicite care ghidează procesarea informaţiilor. Pentru fiecare cuvânt sau sunet, creierul construieşte aşteptări statistice detaliate şi se dovedeşte a fi extrem de sensibil la gradul de imprevizibilitate: răspunsul creierului este mai puternic ori de câte ori un cuvânt este neaşteptat în context. Ultimul studiu care a pătruns în tainele acestui „obicei” al creierului a urmărit predicţiile lingvistice şi rezultatele sunt concludente. „În sine, acest lucru nu este foarte surprinzător: la urmă urmei, toată lumea ştie că uneori poţi prezice limbajul viitor. De exemplu, creierul tău uneori «completează în mod automat spaţiile libere» şi termină mental propoziţiile altcuiva, de exemplu dacă încep să vorbească foarte încet, se bâlbâie sau nu poate să se gândească la un cuvânt. Dar ceea ce am arătat aici este că acest lucru se întâmplă continuu. Creierul nostru ghiceşte în mod constant cuvintele; mecanismul de predicţie este întotdeauna pornit.”, ne spune spune autorul principal al studiului, Micha Heilbron. „Creierul prezice nu numai cuvinte, ci face predicţii pe mai multe niveluri diferite, de la semnificaţie abstractă şi gramatică până la sunete specifice.”

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi