Povestea apei ieşenilor – Drumul sinuos şi păgubos al apei de la Timişeşti până la Iaşi: o relatare de acum aproape 80 de ani

În anul 1947, fiindcă presa ieşeană vuia, câţiva ziarişti au fost invitaţi să viziteze instalaţiile de apă ale oraşului. Însoţiţi de un grup format din: viceprimar Macarie, inginer Gutman – directorul I.M.I., Săvescu – secretar general al Municipiului, Gheorghe Dragomir – şef al Serviciului Financiar I.M.I., Leibovici – secretarul comitetului de instituţie şi Bergher – membru în comitet, jurnaliştii au vizitat cele patru rezervoare, care alimentau Iaşul cu apă de la Timişeşti.

Pentru a fi mai explicit, sperând ca cititorul îşi va da seama ce însemna un pahar cu apă în acea vreme, voi reda din ziarul „Lupta Moldovei” din 27 iunie, anul 1947: „Rezervorul intermediar – După ce a parcurs 102 km prin diferite conducte, apa de Timişeşti ajunge prin cădere directă în rezervorul intermediar aflat în spatele Grădinii Copou.

Rezervorul, construit în 1936 de inginerul Antistescu (cel mai capabil conducător al I.M.I. care a făcut şi marile lucrări de consolidare a Văii Măriuca în 1928) are o capacitate de 6000 mc, în cele două compartimente. De aici, apa este trimisă prin două electropompe de câte 78 de cai putere fiecare, în rezervorul mijlociu şi, prin cădere, în rezervorul inferior. Instalaţiile de la rezervorul inferior sunt mari şi complicate. Există o mică instalaţie de clorinare, iar în spatele rezervorului se construieşte o staţie de clorinare. Un aparat automat înregistrează electric nivelul apei în celelalte trei rezervoare, dar nu sunt în stare de funcţionare. Mai la vale cu 100 de metri se află rezervorul inferior cu o capacitate de 4000 de mc, care alimentează partea de jos a oraşului (Unirii, Gară, Săulescu, Sf. Andrei, etc).

Aici se află o turbină care, prin căderea apei, învârte un dinam ce producea altădată curentul necesar motopompelor. Nu este pus în funcţie, folosindu-se curent din reţeaua de electricitate a Iaşului. Ambele rezervoare sunt deservite de un mecanic şi un ajutor de mecanic. Terenul de jur împrejur este cultivat cu păpuşoi prin grija comitetului de instituţie.

Casa de apă – Peste drum de Regimentul 35 Infanterie, se află rezervorul principal, căruia i se spune în vorbirea curentă a populaţiei, „Casa de apă”. Este rezervorul principal, cu o capacitate de 9000 de mc şi alimentează cea mai mare parte a oraşului. Este primul rezervor construit odată cu conducta în anul 1908. De aici, prin 2 electropompe de câte 38 de cai putere fiecare trimite apă în rezervorul superior. Legătura între rezervoare, ca de altfel pe traseul întregii conducte se face prin instalaţia de telefonie proprie.

După ce a fost distrusă de război, reţeaua telefonică a fost refăcută pe o distanţă de 78 km, între Podul Iloaie şi Timişeşti. În martie 1945, ar mai fi trebuit 300.000 lei pentru refacerea reţelei telefonice, însă nu s-a găsit această sumă de bani. Rezervorul superior, aflat pe Şoseaua spre Breazu, dincolo de Parcul Expoziţiei, are o capacitate de 184 de mc şi alimentează regiunea Copou, de la Şcoala Normală până la Spitalul Asigurărilor Sociale (Spitalul Parhon), construit în anul 1911.

Toate rezervoarele la fiecare şase luni se spală. Lipsa de spirit organizatoric şi gospodăresc În curtea instituţiei se găsesc magazii, ateliere, birouri. Magaziile sunt pline de materiale şi atelierele sunt bine dotate, fierărie, tinichigerie, strungărie, tâmplărie. Oamenii lucrează continuu. Cu toate astea întreprinderea a ajuns deficitară, în imposibilitate de a-şi îndeplini sarcinile, din pricina incapacităţii conducerii, trei miliarde şi jumătate de lei nefiind încasaţi de la instituţiile din oraş, din cauza lipsei de organizare a Serviciului Financiar şi alte trei miliarde restanţe trebuiesc încasate de la particulari.

În timp ce prin oraş, rişti să-ţi rupi picioarele, călcând pe gurile de canal neacoperite, capacele stau fără întrebuinţare în curtea atelierullui, invocându-se motivul că se fură, însă acesta nu este un motiv, deoarece se pot lua măsuri. O stropitoare pentru oraş, reparată, nu se poate folosi fiindcă i s-a luat motorul şi a fost montat la un camion, dar într-un colţ de atelier sunt aruncate câteva motoare, fără ca cineva să se gândească, că dacă ar fi reparate, oricât ar costa, câştigul ar scoate cheltuiala.

De fiecare dată când opinia publică constata incapacitatea conducerii, se aduceau argumente bazate pe lipsa de bani, lipsă de materiale, de oameni şi de greutăţile provocate de război. Aşa cum am văzut noi situaţia, numai în parte, aceste argumente cad. Dar se pare că o acţiune de trezire a I.M.I. (aşa se numea viitoarea instituţie R.A.J.A.C.) s-a produs, iniţiată de comitetul de instituţie şi de noul şef al Serviciului Financiar, tovarăşul Dragomir care a venit numai de două săptămâni. Aşteptăm cu speranţă rezultatele acestei acţiuni pentru că iniţiatorii ei sunt oameni cinstiţi, energici, care vor să aducă instituţia pe adevăratul ei făgaş, repunând-o cu folos în slujba poporului.”

Corneliu Carp este inginer constructor şi publicist