Povestea de război a marii Regine (IV)

Pentru că regele reprezintă puterea şi viaţa, el poate să vindece şi are datoria să o facă. Prin această putere/funcţie, regele ţinteşte nemijlocit la sufletele oamenilor. Gestul voluntar al regelui de a-i atinge pe cei bolnavi ori răniţi în război are o putere tămăduitoare, aşa cum admite şi creatorul psihanalizei, Sigmund Freud. Dar regele alină şi prin cuvânt, aşa cum arată tradiţia creştină. Modelul esenţial este cel cristic: „Şi Iisus, întinzând mâna, s-a atins de el, zicând: Voiesc, curăţeşte-te”. Prin acest gest, Iisus Hristos relua o credinţă străveche, împărtăşită de multe popoare, dar uitată şi nesocotită între timp de evrei. Credinţa în virtuţile taumaturgice ale regelui/reginei este universală, fiind mereu consemnată în istorie. Puţin probabil ca Reginei Maria să nu-i fi fost familiară această tradiţie de excepţie, ca parte a ethosului regalităţii. Atunci când Regina Maria înţelege să coordoneze asistenţa medicală de pe front şi din spatele liniilor, din spitale, case de copii orfani ori aziluri de bătrâni, înfruntând primejdii reale, precum glonţul ori viruşii tifosului exantematic, ai holerei ori ai gripei spaniole, ea mărturiseşte că înţelege să se comporte în conformitate cu tradiţia regilor taumaturgi. Şi poporul a sublimat această virtute exemplară, dăruindu-i numele de „Mamă a răniţilor”. Regina însăşi a preferat şi a îndrăgit acest apelativ, aşa cum mărturiseşte.

Unul dintre cei mai iluştri şi mai talentaţi memorialişti dintre politicienii români, viitorul premier I. G. Duca i-a creionat Reginei Maria un portret emoţionant, în care a subliniat excepţionalismul etic al spiritului său de sacrificiu: „Regina, cu o energie mai presus de orice laudă, ajutată de fiicele ei, mergea din spital în spital. Cu un dispreţ desăvârşit pentru pericol, nu pregeta să se arate unde epidemia era mai violentă. Nu mii, zeci de mii de soldaţi răniţi şi bolnavi au văzut-o în acele luni la căpătâiul lor”. Empatia şi spiritul de compasiune a reginei sunt fericit completate de calităţile organizatorice, aceasta reuşind să pună în funcţiune un excelent serviciu de ambulanţe, care îi va purta numele, dar şi o reţea de unităţi sanitare care prelua răniţii de pe front. Recunoscându-i meritele în această materie, statul francez i-a conferit, prin intermediul Contelui de Saint Aulaire, ministrul Franţei la Iaşi, Medalia Epidemiilor. Nu este o întâmplare faptul că uniforma de infirmieră, în care regina apare cel mai adesea în fotografiile de război, a fost vestimentaţia regală preferată.

Se admite îndeobşte şi faptul că prezenţa nemijlocită a Reginei Maria pe front, în toate punctele nevralgice, cu o dăruire şi un spirit de sacrificiu exemplare, a avut şi un efect politic imediat, contribuind la prezervarea ostaşilor români de contagiunea bolşevică. Regina însăşi consemnează, cu firească satisfacţie, în memoriile sale, consolidarea credinţei în ţară şi rege a ostaşilor români. Văzând-o de aproape şi preţuindu-i puterea credinţei, aceşti soldaţi din tranşee şi din spitale, „înfometaţi şi scheletici”, pentru care Regina a arătat o infinită compasiune, au ales să rămână credincioşi regalităţii, respingând aventura bolşevică.

„Pentru suferinţa întruchipată în ochii lumii”, Regina Maria a fost decorată în data de 11 noiembrie 1918 cu cel mai înalt ordin militar francez, Crucea de Război. Pentru soldaţii români de pe front, pentru care mângâierea regală era asemenea unui leac tămăduitor, pentru miile de copii orfani, pentru sutele de mii de refugiaţi, pentru văduvele de război, Regina Maria a fost Mama noastră şi Mama răniţilor. Regina însăşi va consemna cu emoţie această duioasă mărturisire de iubire a poporului şi în testamentul său.

Într-un alt loc, Regina Maria notează una dintre cele mai emoţionante întâmplări de pe front, dialogul cu un soldat rănit: „Soldatul rănit a întors capul să se uite la mine. Rău m-au lovit, Mamă-Regină, rău m-a lovit duşmanul! Cu lacrimi în ochi, m-am aplecat spre el ca să-l întreb dacă îl doare. Mă doare, Mamă-Regină – iar apoi refrenul etern – Dar să trăieşti, Domnia Ta şi să ajungi Împărăteasă tuturor românilor!”. În imaginarul colectiv, împărăteasa nu poate fi decât „a tuturor românilor”. Ea trebuie apărată tocmai pentru a împlini dorinţa arzătoare de a avea o ţară rotundă. Doar pentru aceasta s-a îngrijit regina de soldaţii săi şi de poporul său. Regina nu va uita această urare şi această investiţie de speranţă, alegând ca la încoronarea de la Alba Iulia, din 15 octombrie 1922, să poarte o vestimentaţie inspirată din tradiţia imperială bizantină, atât de familiară domnitorilor români.

În tradiţia regalităţii, există regele-soldat, iar în completare, regele-păcii. Regele-soldat poate fi cuceritor, dar şi apărător. Funcţia militară a regalităţii este una dintre cele mai vechi şi mai trainice. Încă de la intrarea României în Marele Război, opţiune pentru care a militat ferm, inspirat şi convingător, reuşind să încline balanţa în favoarea Antantei, Regina Maria a înţeles să se comporte ca un soldat aflat în serviciul naţiunii, secondându-l pe Regele Ferdinand în toate deciziile, inspirându-l adesea ori înlocuindu-l atunci când acesta părea indecis ori suprasolicitat. Putem lesne descifra în conduita Reginei Maria un ethos al războiului sfânt şi al solidarităţii cu idealurile izbăvitoare ale naţiunii. O întreagă cultură, dar şi mistică a cavalerismului, de străveche sorginte regală, poate fi identificată în conduita reginei-soldat. Ea a înţeles din prima clipă a intrării României în Marele Război, la 15 august 1916, că vremea indeciziilor a trecut, iar naţiunea trebuie să fie pregătită pentru orice, inclusiv pentru un dezastru, care a venit mai repede decât s-a crezut, odată cu ocuparea Capitalei şi a sudului ţării de către trupele germane, austro-ungare şi bulgare. Tăria de caracter a Reginei Maria, de sorginte britanică, desigur, forjată în veacuri de regalitate victorioasă, a căzut în balanţa războiului cu o putere care i-a adus preţuirea poporului, dar şi a inamicilor. Acolo unde o fisură se isca, în momemtele de cumpănă – nu puţine,  ale războiului -, când deznădejdea şi renunţarea erau pe punctul să acapareze spiritul public, regina a avut resursa taumaturgică de a genera speranţă şi idealism.

Mihai Dorin este istoric şi publicist