Poveşti cu tâlc (I)

Într-o frumoasă zi de primăvară de mai an, cum şădea Moş Florea la umbră, sub nuc, iaca ce-l vede pe plicarul comunei că-i intră-n curte cu o ţâdulă. "Amendă, Moş Florea, de la Direcţia Naţională de Glod şi Drumuri Sparte. Cică nu ţi-ai plătit fonciirea pe căruţă". "Doamne apără şi păzăşte, sări gospodarul, uite-aici, bre, dovada că am plătit timbru lor de umblat pe uliţă, nu le-ar mai muri mulţi înainte", zise eroul nostru continuând nervos cu ceva expresii contondente verbal la adresa guvernanţilor, din care, ca bun ortodox, nu lipseau referirile la cele sfinte. Cu ochi ager, Ţaţa Ileana, nevasta megieşului, dezlegă rapid enigma: "Apăi asta îi pentru cealaltă căruţă, pe care i-ai vândut-o acu doi ani lui Vespasian Pizdelea, măi omule, dar-ar ciuma bubonică-n ei de hoţi şi de bandiţi", încheie cu năduf mătuşa, vinovată în ochii lui Liiceanu de dezastrul actual al guvernării pentru că, scârbită, nu se mai dusese la vot ultima dată.

În loc să asculte de vorba înţeleaptă a nevestii (care-i sugerase scurt să plătească rapid jumătate de bani "pe care să şi-i puie ăia pe chiept" şi să scape) Moş Florea, mare iubitor de stat de drept, se îmbăţoşă convins fiind de inamovabilitatea judecătorilor şi de neamestecul politicului în justiţie şi, cu jalba-n proţap, se înfăţoşă demn, sigur pe dreptatea lui, în faţa Claudiei B. de la C 05. Juna, câştigătoare a concursului de memorat de la Fabrica de juzi din Bucureşti, îl luă scurt: "Conteşti proba depusă la dosar?" "Păi nu, onorată instanţă, dar acolo se vede doar numărul căruţei nu şi cine o conducea. Iar aia e căruţa pe care am vândut-o cu acte unui cumătru de-al unei verişoare de-a nevesti-mii, din Urlaţi, acu doi ani, iaca aici toate dovezile". "Să fii sănătos, îl încurajă acritura care părea că se spală pe dinţi doar cu oţet, actul de vânzare-cumpărare e opozabil doar între părţi, statul trebuie să jumulească pe cineva şi, după cum afli acum, clientul tău nu a operat transferul în actele căruţei, deci, hai marş, eşti bun de plată!". Plin de obidă, Moş Florea se duse la vechiul său prieten de clasă şi năzdravănii de la Oltea Doamna, azi advocat renumit, integru şi învăţat, să-l întrebe cum e posibilă o asemenea nelegiuire şi de ce lui nu i s-a făcut dreptate. "Bată-te să te bată, băi Florea, că m-am sufocat de râs. Da tu de pe ce lume vii? Crezi că la tribunal se face dreptate? Nu puiule, acolo judecătorul ia o decizie în funcţie de lege, de probele depuse la dosar şi de propria conştiinţă. Asta numeşti tu nedreptate? Ha! Nu vrei să ştii ce văd eu zilnic la muncă. Du-te şi fă apel. Cum ţi-a fi norocul. Dacă dai de un judecător inteligent, cum a fost acela de la Tribunalul din Cluj care pe aceeaşi speţă a trimis la plimbare CNADR-ul, scapi. Dacă nu, nu şi eşti bun de plată."

Nervos şi umilit, Moş Florea merge la şeful de la Certificatele de Căruţă. Îndatoritor, acesta îi confirmă: "da, dacă noul proprietar nu schimbă certificatul, în baza de date rămâne vechiul proprietar. E o scăpare a legii care urmează a fi remediată". "Bun, zice Moş Florea scărpinându-se moromeţian în creştet, şi ce dracu trebuia să fac ca să nu ajung aici?" "Păi, era la mintea cocoşului: trebuia să anunţi aici în 30 de zile de la vânzare, să-i trimiţi o notificare avocaţială cu confirmare de primire prin care îl somai să schimbe certificatul, apoi să faci plângere la Poliţia Locală să oprească în trafic căruţa Ford cu nr. de înmatriculare IS-07-FOC ca să-i confişte certificatul nul şi după aia să-l dai în judecată. Simplu, nu?"

Dar, după cum vă povesteam, Moş Florea era un mare iubitor de stat de drept şi deplin încrezător în profesionalismul şi imparţialitatea judecătorilor ieşeni. Aşa că a făcut apel la A 6 C.A. S-a ales, meritat, cu un stuchit între ochi. Aşa cum vesel l-au informat distisele doamne Carmen B. şi Elena P. (care nu au binevoit nici măcar să semneze frumoasa decizie care plasează România la locul meritat între ţările civilizate), Moş Florea e vinovat. În ciuda Codului Civil, ne spun doamnele, ne jucăm de-a alba-neagra cu proprietatea, căci posesia, folosinţa şi dispoziţia integrală a bunului or fi trecând ele la cumpărător, dar răspunderea, ah, răspunderea pentru amenzi, revine, cum altfel?, fostului proprietar pentru că aşa hotărăşte, sfidând Constituţia, un Ordin al Ministrului Transporturilor. Deşi legislaţia privitoare la contravenţii este limpede, vina fiind în totalitate a "subiectului activ pe tabloul contravenţional" instanţa a ignorat pur şi simplu art. 1, 15 şi 17 din Ordonanţa 2/2001 pentru că aşa a avut chef şi, da, pentru că nu dă socoteală nimănui. E vinovat însă, bineînţeles, Moş Florea, de "pasivitate şi lipsă de diligenţă" (fapte pe care le mai caută şi azi în toată legislaţia în vigoare) astfel încât, o infracţiune pe care nu a comis-o şi nici nu putea să o comită fiind plecat din ţară la data înregistrării ei, aşa cum a demonstrat în instanţă, îi este, în opinia distinselor slujitoare ale dreptăţii, "deplin imputabilă". Vom scuti, desigur, urechile cititorului, de comentariile drastice şi plastice făcute de eroul nostru în acord, totuşi, cu ceea ce lasă nesancţionat, seară de seară, CNA-ul la Antena 3, la citirea sentinţei aiuritoare cu care a fost gratulat de justiţia noastră independentă.

Fireşte că această speţă e un fleac. Însă în contextul destul de tumultuos şi controversat al dezbaterilor privitoare la răspunderea magistraţilor, chiar şi un fleac poate avea rostul lui. O spun fără ascunzişuri: ştiu că atât prevederile constituţionale cât şi legislaţia primară şi secundară exonerează magistraţii de orice răspundere. Nu există, în afara căilor legale de atac, niciun instrument şi nicio persoană care să ceară socoteală vreunui magistrat pentru o sentinţă, oricât de nedreaptă sau părtinitoare ar fi aceasta. Subordonarea justiţiei faţă de ministrul de resort, care este un om politic  numit temporar în această demnitate, nu poate avea decât un sens strict administrativ, nu profesional. Nu sunt nici eu de acord, o spun ferm, cu responsabilizarea administrativă sau politică a magistraţilor pentru deciziile pe care le iau. Cu excepţia flagrantului şi a unor probe incontestabile, sunt de acord cu faptul că magistratul trebuie să beneficieze de prezumţia de bună-credinţă şi că nu poate da socoteală de ce decide. Totuşi, cu un CSM decorativ şi tolerant, cu o Inspecţie Judiciară care sancţionează abaterile disciplinare ale judecătorilor nu soluţiile date în dosare, realitatea ne arată că instanţa de judecată este singura instituţie care funcţionează autarhic, autocefal, în afara mecanismului regulator al democraţiei care se numeşte check and balance. Că în afara vreunei glumiţe la ziar, societatea civilă nu poate da niciun feed back mersului justiţiei. Iar acest fapt, fără a încălca direct legea este de o profundă imoralitate care subminează credibilitatea şi onorabilitatea celor mulţi, nu mă îndoiesc, care fac cinste acestei grele profesii, de o importanţă covârşitoare în societate. Ce-i oare de făcut?

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor